Conform zicalei „mulţi ştiu, puţini cunosc”, aflaţi că luna mai are, pe ţărmul de vest al Atlanticului, unele conotaţii apocaliptice. Este „Luna conştientizării fenomenului zombie” (!) şi, potrivit preşedintelui Societăţii de Cercetare a Fenomenului Zombie, Matt Mogk, ea nu a fost aleasă deloc aleator, ci pe baza faptului că primăvara revin la viaţă toate organismele adormite de cu iarnă, dar şi a faptului că, de regulă, în acest anotimp au apărut cele mai multe filme cu şi despre „morţii vii”. „Oamenii, dar mai ales copiii trebuie să afle şi să conştientizeze faptul că vom avea de-a face cu sosirea zombiilor”, spune Mogk în noua sa carte, apărută, desigur, luna aceasta şi intitulată „Aceea nu este mama ta”.
Încercând să aducă argumente cu privire la noul tip de apocalipsă – cea cauzată de o invazie de „morţi plimbăreţi” –, Mogk scrie: „Când râcâie uşa bucătăriei, să ştii că nu mai e mama ta. Când faţa ei seamănă cu un cotor de măr, să ştii că ea nu mai e mama ta”. Familiarizaţii filmelor „Night of the Living Dead”, „Dawn of the Dead”, „Day of the Dead”, „Land of the Dead”, „Planet Terror”, „The Crazies”, „La Horde”, „Shaun of the Dead”, „Zombieland” ş.a. ştiu despre ce vorbim aici.
Ceva mai riguros faţă de colegul său de la Societatea de Cercetare a Fenomenului Zombie, profesorul Steven Schlozman, de la catedra de psihiatrie a Şcolii de Medicină Harvard, o somitate în domeniu, a luat lucrurile atât de în serios, încât a scris un articol amplu despre mecanismele din capul unui „mort viu”. Profesorul nu-şi pune neapărat problema dacă există sau nu cu adevărat zombie, dar crede că a reuşit să descifreze cât de încâlcite pot fi căile Domnului. Schlozman, care este membru activ al societăţii mai sus amintite, este de părere că zombii nu sunt tocmai ceea ce credem noi – nişte arătări flămânde, dornice tot timpul să mănânce creierul celor vii. „În filme, zombii sunt tot timpul flămânzi, indiferent de câţi actori costumaţi consumă. Din punct de vedere ştiinţific, cea mai plauzibilă explicaţie este aceea că, la zombii, nu funcţionează corect acea zonă a creierului care te anunţă dacă ai mâncat suficient de mult încât să te fi săturat. De aceea, ei sunt mereu înfometaţi. Acest lucru naşte următoarea întrebare: Dacă zombii mănâncă nonstop, atunci cum de nu elimină ceea ce consumă? Poate că sunt constipaţi şi, de aceea, gem mereu de durere”, explică Mark Strauss, redactor-şef al Revistei Smithsonian.
Revenind la Matt Mogk, oricât de alienate ni s-ar părea ideile sale, ele se regăsesc în studii riguroase făcute de Societatea de Cercetare a Fenomenului Zombie. Unul dintre acestea arată că, în măsura în care 88% din populaţia SUA trăieşte în apropierea oraşelor, zone considerate cu potenţial ridicat de invazie a „morţilor vii”, apariţiile nedorite ar putea crea blocaje în trafic şi instaura frica şi panica în rândurile a milioane de americani.
La Universitatea Baltimore din Maryland (tot în SUA), profesorul Arnold Blumberg predă un curs cu totul deosebit: „Zombi în cultura populară”. Ca om de ştiinţă, Blumberg nu porneşte niciodată în expunerile sale de la ideea că „morţii vii” se află printre noi sau ar putea „convieţui” cu noi la un moment dat. El doar încearcă să explice originea şi natura fenomenului întipărit în mentalitatea poporului. Într-o declaraţie oferită site-ului de ştiri AOL.com, Blumberg spune: „Este mult mai eficient să studiem fenomenul din perspectiva poveştilor care circulă şi care reflectă cultura noastră. Să ne uităm, de pildă, la filmele SF şi să comentăm pe marginea lor. Haideţi să nu ne apucăm să ne fortificăm casele de teama că ne vor ataca zombi”. Pe de altă parte, fenomenul poate fi reflectat de teama de atacuri teroriste, de infecţii biologice şi, în ansamblu, de teama că ne aflăm pe marginea prăpastiei în care „domneşte” haosul mondial.
Luna trecută, o ştire de senzaţie a făcut înconjurul Planetei: poliţia din Dyfed-Powys (Ţara Galilor) a fost chemată să ancheteze două cazuri de apariţie a unui „mort viu”. Surprinzător (sau poate nu), oamenii legii au descoperit că „monstrul” era un actor fugit de pe platourile de filmare din apropiere ca să-şi caute ţigări. Costumat în zombie, actorul a bântuit străzile din Dyfed-Powys, reuşind să bage bine de tot oamenii în sperieţi.
O altă ştire, ceva mai veche, legată (probabil) tot de zombi, ne-a venit din Polonia. Unde o firmă de arhitectură, KWK Promes, a proiectat şi construit o aşa-numită „casă de siguranţă”, în care locatarii se pot adăposti într-un eventual atac al „morţilor vii”. Nu este o glumă. Reşedinţa poate fi găsită şi admirată într-un sătuc de lângă Varşovia. Este construită pe jumătate din sticlă, dar, în cazuri de extremă urgenţă, prin acţionarea unor butoane, se acoperă cu pereţi solizi, impenetrabili, transformându-se într-un buncăr de suprafaţă.
Pe tema Triunghiului Bermudelor, regele neincoronat al misterelor acestei planete, s-au scris mii de articole si de carti, s-au difuzat zeci de programe de televiziune, toate incercand sa ofere o explicatie bizarelor disparitii despre care s-a vorbit de-a lungul timpului. De la extraterestrii rauvoitori la vortexuri care duc inspre dimensiuni paralele, de la monstri marini, atlanti supravietuitori ai cataclismului de acum 9000 de ani, demoni si furtuni inexplicabile pana la anomalii magnetice si dilatari ale timpului, nicio ipoteza fie ea stiintifica sau fictionala nu a scapat de filtrul impatimitilor acestui gen de mistere. E adevarat, subiectul este de-a dreptul fascinant dar, poate si de aceea, putini au incercat sa dea crezare celor care au afirmat ca totul nu este decat o inscenare grosolana.
Pe tema Triunghiului Bermudelor, regele neincoronat al misterelor acestei planete, s-au scris mii de articole si de carti, s-au difuzat zeci de programe de televiziune, toate incercand sa ofere o explicatie bizarelor disparitii despre care s-a vorbit de-a lungul timpului. De la extraterestrii rauvoitori la vortexuri care duc inspre dimensiuni paralele, de la monstri marini, atlanti supravietuitori ai cataclismului de acum 9000 de ani, demoni si furtuni inexplicabile pana la anomalii magnetice si dilatari ale timpului, nicio ipoteza fie ea stiintifica sau fictionala nu a scapat de filtrul impatimitilor acestui gen de mistere. E adevarat, subiectul este de-a dreptul fascinant dar, poate si de aceea, putini au incercat sa dea crezare celor care au afirmat ca totul nu este decat o inscenare grosolana.
Arta manipularii
Daca veti fi vreodata suficient de curiosi incat sa va incumetati a studia arhivele cu privire la fenomenul Triunghiului Bermudelor (sau al Triunghiului Diavolului, daca preferati varianta mai inspaimantatoare), sa nu fiti surprinsi daca nu veti gasi referiri mai vechi de aproximativ 60 de ani. De ce? Pentru ca, pur si simplu, atunci a luat nastere isteria, daca putem sa-i spunem astfel, legata de fenomenul disparitiilor inexplicabile dintre Miami, Bermuda si Puerto Rico (capetele celebrului triunghi). Iar ca o scurta continuare, sa nu fiti surprinsi nici daca nu veti gasi vreo alta disparitie care sa fi avut loc dupa 1989 si ale carei cauze sa nu fie pe deplin cunoscute. Sa le analizam insa pe rand.
Pe tema Triunghiului Bermudelor, regele neincoronat al misterelor acestei planete, s-au scris mii de articole si de carti, s-au difuzat zeci de programe de televiziune, toate incercand sa ofere o explicatie bizarelor disparitii despre care s-a vorbit de-a lungul timpului. De la extraterestrii rauvoitori la vortexuri care duc inspre dimensiuni paralele, de la monstri marini, atlanti supravietuitori ai cataclismului de acum 9000 de ani, demoni si furtuni inexplicabile pana la anomalii magnetice si dilatari ale timpului, nicio ipoteza fie ea stiintifica sau fictionala nu a scapat de filtrul impatimitilor acestui gen de mistere. E adevarat, subiectul este de-a dreptul fascinant dar, poate si de aceea, putini au incercat sa dea crezare celor care au afirmat ca totul nu este decat o inscenare grosolana.
Arta manipularii
Daca veti fi vreodata suficient de curiosi incat sa va incumetati a studia arhivele cu privire la fenomenul Triunghiului Bermudelor (sau al Triunghiului Diavolului, daca preferati varianta mai inspaimantatoare), sa nu fiti surprinsi daca nu veti gasi referiri mai vechi de aproximativ 60 de ani. De ce? Pentru ca, pur si simplu, atunci a luat nastere isteria, daca putem sa-i spunem astfel, legata de fenomenul disparitiilor inexplicabile dintre Miami, Bermuda si Puerto Rico (capetele celebrului triunghi). Iar ca o scurta continuare, sa nu fiti surprinsi nici daca nu veti gasi vreo alta disparitie care sa fi avut loc dupa 1989 si ale carei cauze sa nu fie pe deplin cunoscute. Sa le analizam insa pe rand.
Primul articol in care legenda disparitiilor misterioase a fost luata in discutie a aparut la 16 septembrie 1950. Atunci, un ziarist american, E.V.W. Jones, a mentionat pentru prima data existenta unor fenomene inexplicabile in jurul Marii Sargaselor. Doi ani mai tarziu, un alt om de presa american, George X. Sand, publica un scurt articol in revista Fate, articol pe care il intitula "Sea Mystery At Our Back Door" si in care facea referire la cateva disparitii ale unor nave si avioane, printre care si celebrul Zbor 19 care avusese loc in 1945. Era pentru prima data cand cineva trasa liniile triunghiului mortii. Totusi, aveau sa treaca inca 12 ani pana cand Vincent Gaddis, un obscur jurnalist de peste ocean, numea misterioasa zona „Triunghiul Mortal al Bermudelor”, o denumire care a facut senzatie inca de la aparitia sa in presa, in februarie 1964. Lumea deja incepea sa vorbeasca despre fenomenele bizare din sud-estul Statelor Unite ale Americii iar de aici si pana la aparitia unui adevarat fenomen nu a mai fost decat un pas.
Au urmat cartile lui John Wallace Spencer (Limbo of the Lost) in 1969, si cea a lui Richard Winer (The Devil’s Triangle) din 1974, care nu au facut decat sa ridice semne de intrebare si sa augmenteze un fenomen care se afla deja in plina dezvoltare. Apogeul lucrarilor scrise pe tema Triunghiului Bermudelor este legat insa de aparitia in 1974 a cartii intitulata chiar „Triunghiul Bermudelor”, volum semnat de Charles Berlitz, un fost angajat al serviciilor speciale din armata SUA. In scrierile sale, Berlitz, un autor recunoscut de altfel pentru pasiunea sa pentru misterele lumii si pentru romanele ce aveau ca subiect Atlantida, Incidentul Roswell, Arca lui Noe, Incidentul Philadelphia sau Apocalipsa, facea un adevarat rechizitoriu al navelor, submarinelor, avioanelor si chiar ale iahturilor si ambarcatiunilor de mici dimensiuni care disparusera vreodata in Triunghiul Bermudelor. Sau, cel putin, despre care sustinea acesta ca disparusera in zona in cauza. Cartea s-a dovedit un best-seller si s-a vandut in peste 20.000.000 de exemplare, aducandu-i lui Charles Berlitz o avere deloc de neglijat, motiv pentru care acesta si-a indreptat atentia si catre un alt „triunghi” celebru, Triunghiul Dragonului din vestul Japoniei, un fel de frate mai mic al celui din Atlantic. Si pentru ca amatorii de castiguri usoare nu au lipsit niciodata, cartile care sa dezbata si chiar sa adauge alte si alte cazuri celor cateva sute mentionate de Berlitz au inceput sa apara cu zecile. Triunghiul Bermudelor devenise deja o afacere de sute de milioane de dolari.
Lawrence David Kusche VS Charles Berlitz
Inainte de a continua periplul nostru printre itele incalcite ale dezinformarii se impune sa spunem si cateva cuvinte despre „parintele” Triunghiului Bermudelor, americanul Charles Berlitz.
Berlitz s-a nascut la New York, la 20 noiembrie 1914, ca nepot al renumitului Maximilien Berlitz, intemeietorul Scolii de Limbi Straine Berlitz. Inca de la varsta adolescentei, tanarul Charles stapanea perfect opt limbi straine, pentru ca la maturitate sa comunice fluent in nu mai putin de 32 de limbi. In fapt, americanul este considerat si astazi, la sase ani de la moartea sa, unul dintre cei mai mari lingvisti din toate timpurile. Dupa ce a absolvit Universitatea Yale, Berlitz a fost recrutat in serviciile speciale ale armatei americane, acolo unde a petrecut aproape 13 ani. Dupa retragere, acesta si-a dedicat timpul cartilor despre fenomene inexplicabile, strangand o suma considerabila din romane cu titluri pompoase si subiecte controversate: Misterele Atlantidei, Misterele lumilor uitate, Apocalipsa 1999, Lumea fenomenelor stranii, Triunghiul Dragonului, Experimentul Philadelphia – Proiectul invizibilitatii, Atlantida – continentul pierdut, acum dezvaluit, asta ca sa numim doar cateva dintre titlurile sale celebre. Marea lovitura a dat-o insa cu „Triunghiul Bermudelor” din 1974, roman care i-a adus pe langa celebritatea internationala si Premiul Dag Hammarskjöld pentru cele peste 20 de milioane de exemplare vandute.
Lawrence David Kusche VS Charles Berlitz
Inainte de a continua periplul nostru printre itele incalcite ale dezinformarii se impune sa spunem si cateva cuvinte despre „parintele” Triunghiului Bermudelor, americanul Charles Berlitz.
Berlitz s-a nascut la New York, la 20 noiembrie 1914, ca nepot al renumitului Maximilien Berlitz, intemeietorul Scolii de Limbi Straine Berlitz. Inca de la varsta adolescentei, tanarul Charles stapanea perfect opt limbi straine, pentru ca la maturitate sa comunice fluent in nu mai putin de 32 de limbi. In fapt, americanul este considerat si astazi, la sase ani de la moartea sa, unul dintre cei mai mari lingvisti din toate timpurile. Dupa ce a absolvit Universitatea Yale, Berlitz a fost recrutat in serviciile speciale ale armatei americane, acolo unde a petrecut aproape 13 ani. Dupa retragere, acesta si-a dedicat timpul cartilor despre fenomene inexplicabile, strangand o suma considerabila din romane cu titluri pompoase si subiecte controversate: Misterele Atlantidei, Misterele lumilor uitate, Apocalipsa 1999, Lumea fenomenelor stranii, Triunghiul Dragonului, Experimentul Philadelphia – Proiectul invizibilitatii, Atlantida – continentul pierdut, acum dezvaluit, asta ca sa numim doar cateva dintre titlurile sale celebre. Marea lovitura a dat-o insa cu „Triunghiul Bermudelor” din 1974, roman care i-a adus pe langa celebritatea internationala si Premiul Dag Hammarskjöld pentru cele peste 20 de milioane de exemplare vandute.
Si totusi, au existat si oameni care au pus la indoiala veridicitatea afirmatiilor lui Berlitz. Unul dintre acestia a fost Lawrence David Kusche, un fost pilot american devenit intre timp bibliotecar in orasul sau natal, Phoenix, Arizona. Fascinat de subiectul tratat atat de generos de Charles Berlitz, Kusche a hotarat sa profite de avantajele serviciului sau si si-a dedicat timpul strangerii de informatii cu privire la incidentele devenite deja celebre in articolele si cartile vremii. Asa cum avea sa afirme ulterior in cartile sale „Misterul Triunghiului Bermudelor – rezolvat”-1975 si „Disparitia Zborului 19” – 1980, americanul a fost surprins sa descopere ca multe dintre cazurile descrise de Berlitz fusesera preluate fara o verificare prealabila de cei mai multi dintre autorii care i-au urmat acestuia, propagand in mass-media un fals grosolan. Nu numai ca unele incidente nu avusesera loc in Triunghiul Bermudelor sau ca altele aveau explicatii cat se poate de normale, dar multe nu se petrecusera niciodata.
Kusche publica la scurt timp dupa succesul enorm al „Trunghiului Bermudelor” al lui Charles Berlitz o lista de concluzii pe care multi nu au luat-o in acel moment in considerare. Timpul avea insa sa ii dea dreptate:
Numarul navelor si avioanelor care au disparut in Triunghiul Diavolului nu a fost niciodata mai mare decat in alte parti ale lumii.
Acelasi numar a fost voit exagerat, ignorandu-se informatiile pe care autoritatile locale le puteau pune la dispozitie.
In Triunghiul Bermudelor au loc dese furtuni tropicale, un fenomen cat se poate de normal de altfel, acesta fiind si principalul motiv al celor cateva disparitii certe.
Unele disparitii nu au avut loc niciodata, fapt certificat atat de rapoartele armatei cat si de cele ale autoritatilor portuare. Charles Berlitz si alti autori au ignorat, pur si simplu, datele in care acostarea vaselor era inregistrata in registrele porturilor, acestia anuntandu-le ca disparut.
Concluzia? Legenda Triunghiului Bermudelor a fost una fabricata in mod intentionat, din dorinta de a vinde un subiect senzational, si a fost perpetuata ori din aceleasi motive, ori in necunostinta de cauza.
Kusche aduce in discutie chiar punctul forte al celor care sustin cu tarie existenta unor fenomene inexplicabile intre Miami, Bermude si Puerto Rico, celebrul Zbor 19. Dupa verificarea amanuntita a arhivelor militare de la 1945, americanul a ajuns la concluzia ca disparitia escadrilei de cinci avioane de vanatoare s-a datorat unei furtuni puternice care a dereglat aparatura precara de bord a acestora. Ceea ce nu s-a spus in nicio alta carte despre Triunghiul Bermudelor si Zborul 19, este ca avioanele erau de fapt unele de antrenament, toate fiind ghidate de pilotul principal, locotenentul Charles Taylor. Lipsite de aparatura standard a avioanelor de vanatoare, acestea ar fi zburat haotic pana au ramas fara combustibil. Cel de al saselea avion trimis in cautarea acestora, despre care se spune ca a disparut in acelasi mod, a explodat in realitate din cauza unei defectiuni la unul dintre motoare. Ramasitele celor 5 avioane au fost descoperite la inceputul anilor 90, in apele oceanului, la numai 250 de kilometri de Florida, confirmand spusele lui Larry Kusche.
Numarul navelor si avioanelor care au disparut in Triunghiul Diavolului nu a fost niciodata mai mare decat in alte parti ale lumii.
Acelasi numar a fost voit exagerat, ignorandu-se informatiile pe care autoritatile locale le puteau pune la dispozitie.
In Triunghiul Bermudelor au loc dese furtuni tropicale, un fenomen cat se poate de normal de altfel, acesta fiind si principalul motiv al celor cateva disparitii certe.
Unele disparitii nu au avut loc niciodata, fapt certificat atat de rapoartele armatei cat si de cele ale autoritatilor portuare. Charles Berlitz si alti autori au ignorat, pur si simplu, datele in care acostarea vaselor era inregistrata in registrele porturilor, acestia anuntandu-le ca disparut.
Concluzia? Legenda Triunghiului Bermudelor a fost una fabricata in mod intentionat, din dorinta de a vinde un subiect senzational, si a fost perpetuata ori din aceleasi motive, ori in necunostinta de cauza.
Kusche aduce in discutie chiar punctul forte al celor care sustin cu tarie existenta unor fenomene inexplicabile intre Miami, Bermude si Puerto Rico, celebrul Zbor 19. Dupa verificarea amanuntita a arhivelor militare de la 1945, americanul a ajuns la concluzia ca disparitia escadrilei de cinci avioane de vanatoare s-a datorat unei furtuni puternice care a dereglat aparatura precara de bord a acestora. Ceea ce nu s-a spus in nicio alta carte despre Triunghiul Bermudelor si Zborul 19, este ca avioanele erau de fapt unele de antrenament, toate fiind ghidate de pilotul principal, locotenentul Charles Taylor. Lipsite de aparatura standard a avioanelor de vanatoare, acestea ar fi zburat haotic pana au ramas fara combustibil. Cel de al saselea avion trimis in cautarea acestora, despre care se spune ca a disparut in acelasi mod, a explodat in realitate din cauza unei defectiuni la unul dintre motoare. Ramasitele celor 5 avioane au fost descoperite la inceputul anilor 90, in apele oceanului, la numai 250 de kilometri de Florida, confirmand spusele lui Larry Kusche.
Un alt caz celebru, reluat de un alt contestatar al lui Berlitz, Howard L. Rosenberg, este cel al navei SS Marine Sulphur Queen, nava a carei disparitie a avut loc la 3 februarie 1963. In opinia lui Charles Berlitz, nava cu un echipaj de 39 de marinari a disparut brusc de pe radar fara a emite macar un semnal SOS. Singura dovada materiala a „volatilizarii” cargoului a fost o vesta de salvare, descoperita in timp ce plutea in deriva, la cateva zile dupa incident. Ce a omis insa sa spuna Berlitz este ca SS Marine Sulphur Queen era, in momentul disparitiei, incarcata cu 15.000 de tone de sulf lichid. Sulful era depozitat in patru containere uriase, fiecare incalzit de o retea de boilere la temperatura de 135 de grade Celsius, ceea ce facea din ambarcatiune o veritabila bomba plutitoare. Berlitz a omis sa mentioneze si raportul pazei de coasta din Honduras, care a mentionat in ziua disparitiei navei SS Marine Sulphur Queen, prezenta unui persistent miros de sulf in zona de coasta. Cel mai probabil, sustine Rosenberg, nava a explodat in urma unei scurgeri de sulf, cea mai mica scanteie fiind capabila sa declanseze dezastrul. Este evident ca intr-o atare situatie, nimeni nu a mai avut timp sa emita vreun semnal SOS iar daca, prin absurd, ar fi existat supravietuitori, acestia nu ar fi avut nicio sansa de salvare in apele intesate de rechini si baracude.
Vom incheia expunerea noastra, desi lista ar putea continua cu zeci de exemple, cu un caz de asemenea celebru, cel al disparitiei submarinului USS Scorpion, in timpul Primului Razboi Mondial. Legenda spuna ca acesta a disparut brusc in Triunghiul Bermudelor, iar informatiile obtinute ulterior de la armata germana, arata fara doar si poate ca acesta nu a fost supus tirului vreunui submarin. In realitate, epava submarinului a fost descoperita de nava USNS Mizar, testele dovedind faptul ca acesta s-a scufundat in urma unei defectiuni tehnice. Mai mult, submarinul a fost identificat la aproape 650 de kilometri distanta de cel mai apropiat punct al Triunghiului Bermudelor.
Conspiratie sau doar simpla dezinformare?
Desi este evidenta dezinformarea masiva in ceea ce priveste realitatea Triunghiului Bermudelor, unii dintre cei care au contestat legendele emise de Berlitz si alti autori au mers chiar mai departe cu supozitiile. De ce autoritatile americane nu au negat niciodata afirmatiile acestora si de ce s-au multumit doar sa declare ca nu recunosc existenta unui Triunghi al Bermudelor, asta abia dupa 1989 de cand, in fapt, nu a mai disparut nicio nava?
Lawrence David Kusche este poate cel mai radical dintre toti si afirma ca subiectul era atat de ridicol incat nici un savant nu si-ar fi patat numele incercand sa demonstreze un adevar atat de evident. De ce ar fi facut-o guvernul SUA?
Nu toti sunt insa de parere cu el. Au existat voci care au sustinut ca atat Triunghiul Bermudelor, cat si Incidentul Roswell sau Experimentul Philadelphia, asta ca sa enumeram doar cateva exemple clasice, nu au fost altceva decat acel celebru „paine si circ” menit sa distraga atentia populatiei de la adevaratele probleme ale natiunii americane. O tacere complice care nu implica in nici un fel autoritatile dar care le rezolva o parte dintre probleme. In fond, toate aceste mistere au aparut in timpul Razboiului Rece, o perioada tulbure in care ecourile conflictelor mascate dintre SUA si URSS razbateau din aproape toate colturile lumii. Poate ca nu intamplator, pozitia SUA vis-a-vis de Triunghiul Bermudelor a venit doar dupa caderea blocului comunist. In fond, subiectul era deja „fumat” iar opinia publica tindea sa dea uitarii disparitiile din ce in ce mai contestate.
Poate ca venise timpul ca pe scena lumii sa apara un alt tip de circ.
Conspiratie sau doar simpla dezinformare?
Desi este evidenta dezinformarea masiva in ceea ce priveste realitatea Triunghiului Bermudelor, unii dintre cei care au contestat legendele emise de Berlitz si alti autori au mers chiar mai departe cu supozitiile. De ce autoritatile americane nu au negat niciodata afirmatiile acestora si de ce s-au multumit doar sa declare ca nu recunosc existenta unui Triunghi al Bermudelor, asta abia dupa 1989 de cand, in fapt, nu a mai disparut nicio nava?
Lawrence David Kusche este poate cel mai radical dintre toti si afirma ca subiectul era atat de ridicol incat nici un savant nu si-ar fi patat numele incercand sa demonstreze un adevar atat de evident. De ce ar fi facut-o guvernul SUA?
Nu toti sunt insa de parere cu el. Au existat voci care au sustinut ca atat Triunghiul Bermudelor, cat si Incidentul Roswell sau Experimentul Philadelphia, asta ca sa enumeram doar cateva exemple clasice, nu au fost altceva decat acel celebru „paine si circ” menit sa distraga atentia populatiei de la adevaratele probleme ale natiunii americane. O tacere complice care nu implica in nici un fel autoritatile dar care le rezolva o parte dintre probleme. In fond, toate aceste mistere au aparut in timpul Razboiului Rece, o perioada tulbure in care ecourile conflictelor mascate dintre SUA si URSS razbateau din aproape toate colturile lumii. Poate ca nu intamplator, pozitia SUA vis-a-vis de Triunghiul Bermudelor a venit doar dupa caderea blocului comunist. In fond, subiectul era deja „fumat” iar opinia publica tindea sa dea uitarii disparitiile din ce in ce mai contestate.
Poate ca venise timpul ca pe scena lumii sa apara un alt tip de circ.
In ultimele doua luni, peste 300 de capre ale crescatorilor de animale din statul mexican Puebla au fost gasite decapitate sau cu gaturile taiate. Autorului sau autorilor nu li s-a luat urma, dar banuiala cade, asa cum era si de asteptat, asupra legendarului pradator cunoscut sub numele de Chupacabra.
O parte a misterului legat de aceste sacrificii consta in faptul ca, de fiecare data, s-au gasit cantitati de sange varsat anormal de mici in locurile unde au fost descoperite cadavrele caprelor, motiv care a si indreptatit orientarea suspiciunilor spre un animal necunoscut ori spre Chupacabra.
Acesta din urma, desi este tot mai des mentionat, se incadreaza in categoria creaturilor criptozoologice, un termen ce descrie animale a caror existenta nu a fost confirmata de stiinta, asa cum mai sunt cazurile Monstrului din Loch Ness si al lui Bigfoot.
Marturii ale intalnirilor cu Chipacabra sunt adesea emise dinspre sud-estul Statelor Unite, din Puerto Rico, America Latina si Mexic, animalul fiind catalogat ca un pradator, ce lasa in victimele sale urmele unor rani prin intepare, dupa ce le goleste de sange.
Au fost capturare, de-a lungul vremii, chiar si cateva exemplare de mamifere cu aspect ciudat care au fost stigmatizate cu titulatura de Chupacabra, dar mult specialisti sunt de parere ca acestea nu sunt decat cazuri de coioti hibrizi, lucru dovedit si de testele ADN. Intre timp, insa, locuitori ai zonelor rurale din Mexic formeaza grupuri de veghe, care monitorizeaza orice posibila activitate a lui Chupacabra in comunitatile lor.
O parte a misterului legat de aceste sacrificii consta in faptul ca, de fiecare data, s-au gasit cantitati de sange varsat anormal de mici in locurile unde au fost descoperite cadavrele caprelor, motiv care a si indreptatit orientarea suspiciunilor spre un animal necunoscut ori spre Chupacabra.
Acesta din urma, desi este tot mai des mentionat, se incadreaza in categoria creaturilor criptozoologice, un termen ce descrie animale a caror existenta nu a fost confirmata de stiinta, asa cum mai sunt cazurile Monstrului din Loch Ness si al lui Bigfoot.
Marturii ale intalnirilor cu Chipacabra sunt adesea emise dinspre sud-estul Statelor Unite, din Puerto Rico, America Latina si Mexic, animalul fiind catalogat ca un pradator, ce lasa in victimele sale urmele unor rani prin intepare, dupa ce le goleste de sange.
Au fost capturare, de-a lungul vremii, chiar si cateva exemplare de mamifere cu aspect ciudat care au fost stigmatizate cu titulatura de Chupacabra, dar mult specialisti sunt de parere ca acestea nu sunt decat cazuri de coioti hibrizi, lucru dovedit si de testele ADN. Intre timp, insa, locuitori ai zonelor rurale din Mexic formeaza grupuri de veghe, care monitorizeaza orice posibila activitate a lui Chupacabra in comunitatile lor.
Legenda spune ca un om cu aspect de maimuta cutreiera de ani buni padurile Sumatrei. Timp de doua saptamani, o echipa de exploratori britanici de la Centrul Zoologic Fortean (CFZ), impreuna cu un ghid indonezian, au patruns adanc in intunecimile Parcului National Kerinci pentru a-i lua urmele creaturii cunoscute sub denumirea de Orang Pendek sau “omul scund”.
Doi dintre exploratori pretind ca au apucat sa zareasca fugitiv aratarea paroasa. Cei doi au descris-o ca avand umerii foarte lati, un cap de mari dimensiuni, piele neagra si par maro inchis, fiind de dimensiunile unui cimpanzeu adult.
Creatura a fost surprinsa mestecand un lujer de vita de vie, care a fost apoi colectat de cercetatori si prezervat in etanol. De asemenea, mostre de par au fost culese pentru analiza. Desi martorii nu au reusit sa obtina imagini ale creaturii, unele fotografii au fost facute urmelor de picior ale acesteia, ele masurand aproximativ 16 centimetri in lungime.
"Nu vorbim aici despre un unicorn sau un grifon, ci despre o maimuta necunoscuta stiintei", a declarat directorul CFZ, Richard Freeman. Tocmai aceasta si este sfera de activitate a CFZ, investigarea noilor specii de animale.
Debbie Martyr, implicata in Proiectul Orang Pendek, este si ea pe urmele creaturii iluzorii. Martyr s-a dus initial in Sumatra pentru a ajuta la salvarea padurii tropicale amenintate de pe insula. Nu a crezut in existenta creaturii pana atunci cand a vazut-o cu ochii ei. Fosta reporta spera ca in cadrul urmatoarei sale misiuni sa poate face cateva fotografii prin care sa demonstreze existenta primatei.
Conform declaratiilor, mai multe intalniri au existat cu creatura ciudata de-a lungul anilor. Descrisa adesea ca o aratare foarte puternica, inalta de 1.5 metri, cu trupul acoperit de par, ea are o pozitie erecta de deplasare. Unii se intreaba daca nu ar putea exista corelari intre Orang Pendek si specia Homo floresiensis sau Hobbit, ale carei ramasite au fost descoperite in insula indoneziana Flores. Sa speram ca vor aparea curand dovezile vizuale care sa ateste existenta necunoscutei creaturi.
Recifele de corali din întreaga lume ar putea fi în pragul dispariţiei până la sfârşitul secolului din cauza faptului că oceanele devin din ce în ce mai acide, avertizează cercetătorii.
Noi dovezi provenite de la fisuri vulcanice sugerează un viitor sumbru pentru recifele din lume, cele mai bogate ecosisteme marine.
Trei fisuri naturale care elimină dioxid de carbon în Papua Noua Guinee au ajutat cercetătorii să privească o imagine de ansamblu a modului în care coralii ar putea arăta în următorii 100 de ani..
Studiul a demonstrat că reducerea diversităţii şi a complexităţii recifelor se datorează schimbării pH-ului apei de la 8.1 la 7.8. Autorii noului studiu susţin că scăderea pH-ului sub valoarea de 7.8 ar putea avea efecte catastrofale pentru corali.
Experţii în schimbările climatice estimează că până la sfârşitul secolului, aciditatea oceanelor va creşte din cauza emisiilor de dioxid de carbon.
Grupul interguvernamental de experţi privind schimbările climatice (IPCC) a prezis că mărirea nivelului concentraţiei de dioxid de carbon va reduce pH-ul oceanelor de de la valoarea actuală de 8.1, până la cea de 7.8.
Odată ce aciditatea creşte în apropierea fisurilor vulcanilor, învelişul coralilor rămâne permanent, dar se schimbă dramatic. În loc să asigure un mediu divers, cu o varietate de tipuri de corali, zona a devenit dominată de corali masivi în formă de bolovani.
"Datele noastre oferă încă o dată dovezi care demonstrează că este necesară o tranziţie rapidă spre un viitor scăzut în emisii de CO2 pentru a reduce la minimum riscul de pierderi a funcţiilor ecosistemelor de recife de corali, nu numai din cauza schimbărilor climatice, dar şi din cauza creşterii nivelului de aciditate a oceanelor", explică cercetătorii.
Noi dovezi provenite de la fisuri vulcanice sugerează un viitor sumbru pentru recifele din lume, cele mai bogate ecosisteme marine.
Trei fisuri naturale care elimină dioxid de carbon în Papua Noua Guinee au ajutat cercetătorii să privească o imagine de ansamblu a modului în care coralii ar putea arăta în următorii 100 de ani..
Studiul a demonstrat că reducerea diversităţii şi a complexităţii recifelor se datorează schimbării pH-ului apei de la 8.1 la 7.8. Autorii noului studiu susţin că scăderea pH-ului sub valoarea de 7.8 ar putea avea efecte catastrofale pentru corali.
Experţii în schimbările climatice estimează că până la sfârşitul secolului, aciditatea oceanelor va creşte din cauza emisiilor de dioxid de carbon.
Grupul interguvernamental de experţi privind schimbările climatice (IPCC) a prezis că mărirea nivelului concentraţiei de dioxid de carbon va reduce pH-ul oceanelor de de la valoarea actuală de 8.1, până la cea de 7.8.
Odată ce aciditatea creşte în apropierea fisurilor vulcanilor, învelişul coralilor rămâne permanent, dar se schimbă dramatic. În loc să asigure un mediu divers, cu o varietate de tipuri de corali, zona a devenit dominată de corali masivi în formă de bolovani.
"Datele noastre oferă încă o dată dovezi care demonstrează că este necesară o tranziţie rapidă spre un viitor scăzut în emisii de CO2 pentru a reduce la minimum riscul de pierderi a funcţiilor ecosistemelor de recife de corali, nu numai din cauza schimbărilor climatice, dar şi din cauza creşterii nivelului de aciditate a oceanelor", explică cercetătorii.
Cruzime fara margini. Un adolescent de 17 ani din Slovacia s-a pozat in timp ce isi spanzura cainele in gradina casei. Si nu s-a oprit aici. Apoi a postat pozele pe Facebook cu urmatorul text "mi-am ucis cainele – ha, ha , ha".
Citeste despre:
rele tratamente
animale
De altfel si in poza, baiatul, Kamil Hric, pare a se distra de minune in timp ce urmareste cum cainele se zbate inainte de moarte.
Oripilati, utilizatorii Facebook au anuntat autoritatile care l-au arestat. La audieri, Kamil s-a aratat surprins de retinerea sa spunand ca si-a omorat cainele pentru a se distra si ca nu intelege de ce este arestat pentru ca nu a facut decat sa ucida un animal.
Oamenii legii l-au trimis la un consult psihiatric fiind convisi ca adolesctul are si altfel de probleme din moment ce a comis un asa gest violent.
Saptamana trecuta, un alt caine a fost ingropat de viu in pamant, pana la nas, dupa ce fusese si impuscat de 40 de ori in cap. Episodul de groza a dus la dicutii ample despre schimbarea legilor privind protectia animalelor in Malta.
Citeste despre:
rele tratamente
animale
De altfel si in poza, baiatul, Kamil Hric, pare a se distra de minune in timp ce urmareste cum cainele se zbate inainte de moarte.
Oripilati, utilizatorii Facebook au anuntat autoritatile care l-au arestat. La audieri, Kamil s-a aratat surprins de retinerea sa spunand ca si-a omorat cainele pentru a se distra si ca nu intelege de ce este arestat pentru ca nu a facut decat sa ucida un animal.
Oamenii legii l-au trimis la un consult psihiatric fiind convisi ca adolesctul are si altfel de probleme din moment ce a comis un asa gest violent.
Saptamana trecuta, un alt caine a fost ingropat de viu in pamant, pana la nas, dupa ce fusese si impuscat de 40 de ori in cap. Episodul de groza a dus la dicutii ample despre schimbarea legilor privind protectia animalelor in Malta.
In fiecare an fondatorul retelei de socializare Facebook incearca ceva nou si isi asuma noi provocari personale. Dupa ce anul trecut a invatat chineza acum s-a hotarat sa urmeze o noua dieta.
El a declarat pentru revista Fortune ca are o noua dieta: „Mananc doar ce provine de la animalele pe care le ucid chiar eu”. De cand si-a propus asta, Mark a ucis mai multe animale printre care un porc si o capra.
„In acest an provocarea pentru mine va fi sa fiu recunoscator pentru mancare. Cred ca multi oameni au uitat ca o fiinta vie a trebuit sa moara pentru a fi in farfuria lor. Scopul meu este sa nu uit niciodata sa fiu recunoscator pentru ceea ce am. In acest an voi deveni vegetarian si voi manca doar carnea provenita de la animalele pe care le ucid chiar eu. Este o experienta benefica pentru ca am invatat sa mananc sanatos si mai ales cum sa cresc animalele si cum functioneaza o ferma.”
Noul mod de viata pe care l-a abordat fondatorul Facebook nu l-a inceput brusc ci s-a concentrat pe vietatile marine iar primul animal pe care l-a prins a fost un homar pe care la fiert de viu si l-a mancat.
Tu ce crezi despre aceasta noua abordare a lui Mark Zuckenberg privitoare la macare?
El a declarat pentru revista Fortune ca are o noua dieta: „Mananc doar ce provine de la animalele pe care le ucid chiar eu”. De cand si-a propus asta, Mark a ucis mai multe animale printre care un porc si o capra.
„In acest an provocarea pentru mine va fi sa fiu recunoscator pentru mancare. Cred ca multi oameni au uitat ca o fiinta vie a trebuit sa moara pentru a fi in farfuria lor. Scopul meu este sa nu uit niciodata sa fiu recunoscator pentru ceea ce am. In acest an voi deveni vegetarian si voi manca doar carnea provenita de la animalele pe care le ucid chiar eu. Este o experienta benefica pentru ca am invatat sa mananc sanatos si mai ales cum sa cresc animalele si cum functioneaza o ferma.”
Noul mod de viata pe care l-a abordat fondatorul Facebook nu l-a inceput brusc ci s-a concentrat pe vietatile marine iar primul animal pe care l-a prins a fost un homar pe care la fiert de viu si l-a mancat.
Tu ce crezi despre aceasta noua abordare a lui Mark Zuckenberg privitoare la macare?
Ciudatenii sau recorduri specifice corpul uman, care reuseste sa se imbolnaveasca (fara leac) de… iubire, sa aiba reactii bizare, sa uluiasca prin performante, ne fac unici (deocamdata:))) in Univers.
Iata cateva cifre, la care marea majoritate dintre noi nu ne-am fi gandit niciodata:
1. Iubirea este o forma de boala necesara, pentru care nu exista niciun leac. Cand iubesti, ti se accelereaza ritmul cardiac, iti scade pofta de mancare, te coplesesc gandurile obsesive, esti nelinistit in privinta viitorului, ai stari contradictorii - cand euforice, cand depresive. Asadar, sunt semnele unei boli… incurabile.
2. Combustia spontana, pare un fenomen misterios, neacceptat pe deplin de comunitatea stiintifica, in urma caruia corpul uman ia foc, fara cauze aparente.
3. Corpul este format din 50 de bilioane de celule, dintre care un miliard se nasc si mor in fiecare ora.
4. Ochiul distinge o mie de culori si proceseaza o imagine in doar 150 de microsecunde.
5. Parul de pe cap creste cate un centimetru in fiecare luna.
6. Genele au 420 de fire de par, iar sprancenele - 600.
7. In medie, intr-o viata plangem cu 1.850.000 de lacrimi, aproximativ 65 de litri, si producem/ eliminam 4.000 de excremente solide.
8. Inainte sa implinim 21 de ani, eliminam 40.000 de litri de urina si 145 de litri de saliva.
9. Un corp de adult trage cam 3000 de vanturi pe an (elegant si stiintific se numeste flatulenta).
10. Un barbat matur produce o mie de spermatozoizi pe secunda
O studentă din Australia în vârstă de 22 de ani a rezolvat o problemă care a dat bătăi de cap astrofizicienilor timp de mai multe decenii. Aceasta a descoperit o parte din "masa lipsă" a universului.
Amelia Fraser-McKelvie a făcut această descoperire în timpul unei vacanţe în care a făcut practică cu o echipă de cercetători de la Şcoala de Fizică a Universităţii Monash, localizând misterioasa materie lipsă în cadrul structurilor numite "filamente de galaxii".
Unul dintre cercetători a explicat că oamenii de ştiinţă au descoperit materie care era prezentă în formele incipiente ale universului, dar care nu fusese identificată în prezent.
"Există o masă care lipseşte, o masă obişnuită, nu una neagră... Nu putea fi identificată în prezent, pentru că nu ştiam unde este situată. Acum am descoperit unde este situată, graţie Ameliei ", a afirmat Dr. Kevin Pimbbelt, astrofizician la Universitatea din Monash.
Fraser-McKelvie, un inginer aerospaţial ce studiază ştiinţa, a fost capabilă să confirme, în urma unui studiu cu raze X, că masa misterioasa s-a deplasat înspre "filamentele de galaxie" care se întind pe dimensiuni enorme de spaţiu.
Studiile recente ale lui Pimbblet au sugerat faptul că filamentele ar putea fi locul unde a dispărut aceeastă masă, despre care se ştie că are o densitate mică, dar temperaturi ridicate.
Acesta a menţionat că astrofizicienii erau conştienţi de mai bine de două decenii de această masă misterioasă lipsă, dar tehnologia necesară pentru a o localiza a devenit disponibilă abia în ultimii ani.
Descoperirea ar putea duce la construcţia unor noi telescoape proiectate special pentru studiul acestei mase.
Pimbblet a recunoscut că această descoperire a avut un scop primar academic, dar susţine că cercetări anterioare din domeniul fizicii au dus la dezvoltarea unor noi tehnologii.
"Când discut cu persoanele cu influenţă, precum politicienii, sunt întrebat: «De ce să investesc în cercetare pură în fizică?». Eu le răspund: «Folosiţi cumva un telefon mobil? Dacă da, să ştiţi că acest produs se datorează parţial şi cercetărilor efectuate în domeniul găurilor negre». Cercetarea pură poate produce efecte în lanţ asupra întregii societăţi, efecte ce nu pot fi anticipate", conchide Pimbblet.
Amelia Fraser-McKelvie a făcut această descoperire în timpul unei vacanţe în care a făcut practică cu o echipă de cercetători de la Şcoala de Fizică a Universităţii Monash, localizând misterioasa materie lipsă în cadrul structurilor numite "filamente de galaxii".
Unul dintre cercetători a explicat că oamenii de ştiinţă au descoperit materie care era prezentă în formele incipiente ale universului, dar care nu fusese identificată în prezent.
"Există o masă care lipseşte, o masă obişnuită, nu una neagră... Nu putea fi identificată în prezent, pentru că nu ştiam unde este situată. Acum am descoperit unde este situată, graţie Ameliei ", a afirmat Dr. Kevin Pimbbelt, astrofizician la Universitatea din Monash.
Fraser-McKelvie, un inginer aerospaţial ce studiază ştiinţa, a fost capabilă să confirme, în urma unui studiu cu raze X, că masa misterioasa s-a deplasat înspre "filamentele de galaxie" care se întind pe dimensiuni enorme de spaţiu.
Studiile recente ale lui Pimbblet au sugerat faptul că filamentele ar putea fi locul unde a dispărut aceeastă masă, despre care se ştie că are o densitate mică, dar temperaturi ridicate.
Acesta a menţionat că astrofizicienii erau conştienţi de mai bine de două decenii de această masă misterioasă lipsă, dar tehnologia necesară pentru a o localiza a devenit disponibilă abia în ultimii ani.
Descoperirea ar putea duce la construcţia unor noi telescoape proiectate special pentru studiul acestei mase.
Pimbblet a recunoscut că această descoperire a avut un scop primar academic, dar susţine că cercetări anterioare din domeniul fizicii au dus la dezvoltarea unor noi tehnologii.
"Când discut cu persoanele cu influenţă, precum politicienii, sunt întrebat: «De ce să investesc în cercetare pură în fizică?». Eu le răspund: «Folosiţi cumva un telefon mobil? Dacă da, să ştiţi că acest produs se datorează parţial şi cercetărilor efectuate în domeniul găurilor negre». Cercetarea pură poate produce efecte în lanţ asupra întregii societăţi, efecte ce nu pot fi anticipate", conchide Pimbblet.
Cofeina reduce activitatea musculară din trompele uterine care unesc ovarul şi uterul, ducând astfel la o fertilitate mai scăzută, arată un studiu recent.
"Experimentele noastre au fost efectuate pe şoareci, dar ele explică cum băuturile care conţin cofeină pot reduce şansele unei femei de a rămâne însărcinată," spune profesorul Sean Ward de la Facultatea de medicină a Universităţii din Nevada.
Ovulele umane sunt microscopice şi trebuie să "călătorească" spre uterul femeii pentru a putea susţine o sarcină normală. Deşi procesul este esenţial pentru o sarcină de succes, oamenii de ştiinţă ştiu foarte puţine detalii despre deplasarea ovarelor spre trompele uterine. Se presupune că nişte cili din mucoasa care căptuşesc trompele facilitează această deplasare, împreună cu o serie de contracţii.
Prin studierea trompelor uterine de la şoareci, profesorul Ward şi echipa lui au descoperit că, în general, cofeina opreşte acţiunea unor celule speciale care coordonează contracţiile, astfel că ovulele nu se pot deplasa spre uter. "Acest studiu explică de ce femeile care consumă multă cofeină rămân mult mai greu însărcinate decât restul", spune profesorul Ward.
Decoperirea acestei legături între consumul de cofeină şi fertilitatea redusă oferă mai multe beneficii. Pe langă faptul că le va ajuta pe femeile care nu pot rămâne însărcinate, studiul oferă o mai bună înţelegere a modului în care funcţionează trompele uterine, ajutându-i astfel pe doctori să trateze inflamaţiile pelviene şi bolile cu transmitere sexuală. De asemenea, este posibil ca cercetarea să ajute la identificarea factorilor care facilitează crearea sarcinilor extrauterine, o situaţie dureroasă ce pune viaţa mamei în pericol, ca urmare a faptului că embrionii se blochează şi încep să se dezvolte în interiorul trompelor uterine.
"Experimentele noastre au fost efectuate pe şoareci, dar ele explică cum băuturile care conţin cofeină pot reduce şansele unei femei de a rămâne însărcinată," spune profesorul Sean Ward de la Facultatea de medicină a Universităţii din Nevada.
Ovulele umane sunt microscopice şi trebuie să "călătorească" spre uterul femeii pentru a putea susţine o sarcină normală. Deşi procesul este esenţial pentru o sarcină de succes, oamenii de ştiinţă ştiu foarte puţine detalii despre deplasarea ovarelor spre trompele uterine. Se presupune că nişte cili din mucoasa care căptuşesc trompele facilitează această deplasare, împreună cu o serie de contracţii.
Prin studierea trompelor uterine de la şoareci, profesorul Ward şi echipa lui au descoperit că, în general, cofeina opreşte acţiunea unor celule speciale care coordonează contracţiile, astfel că ovulele nu se pot deplasa spre uter. "Acest studiu explică de ce femeile care consumă multă cofeină rămân mult mai greu însărcinate decât restul", spune profesorul Ward.
Decoperirea acestei legături între consumul de cofeină şi fertilitatea redusă oferă mai multe beneficii. Pe langă faptul că le va ajuta pe femeile care nu pot rămâne însărcinate, studiul oferă o mai bună înţelegere a modului în care funcţionează trompele uterine, ajutându-i astfel pe doctori să trateze inflamaţiile pelviene şi bolile cu transmitere sexuală. De asemenea, este posibil ca cercetarea să ajute la identificarea factorilor care facilitează crearea sarcinilor extrauterine, o situaţie dureroasă ce pune viaţa mamei în pericol, ca urmare a faptului că embrionii se blochează şi încep să se dezvolte în interiorul trompelor uterine.
Trei dormitoare confortabile, o gradina mare si trei crime - asa ar putea suna prezentarea unui agent imobiliar pentru o casa din orasul Silver Spring, din statul american Maryland.
Casa cu trecut sangeros are si un pret pe masura faimei sale - 515.000 de dolari.
Brian Betts, ultimul proprietar, a incercat disperat sa scape de casa cand a auzit ca a fost scena unui dublu omor, dar la un moment dat el insusi a fost ucis.
Prima data, familia barbatului a vrut sa darame casa anul trecut, in aprilie, dupa ce el a fost impuscat in dormitor de un individ pe care l-a cunoscut intr-un bar de homosexuali, dar apoi s-a decis ca proprietatea, valoroasa de altfel, sa fie scoasa la vanzare.
Initial, pretul a fost mai mare, insa familia a mai renuntat la pretentii in momentul in care a vazut ca toata lumea fuge cand afla ca acolo au fost savarsite trei crime.
Brian Betts a cumparat casa in 2003, fara sa stie ca inainte cu un an in ea au fost ucisi fostul proprietar, Greg Russell, si fiica lui.
Brian Betts, ultimul proprietar, a incercat disperat sa scape de casa cand a auzit ca a fost scena unui dublu omor, dar la un moment dat el insusi a fost ucis.
Prima data, familia barbatului a vrut sa darame casa anul trecut, in aprilie, dupa ce el a fost impuscat in dormitor de un individ pe care l-a cunoscut intr-un bar de homosexuali, dar apoi s-a decis ca proprietatea, valoroasa de altfel, sa fie scoasa la vanzare.
Initial, pretul a fost mai mare, insa familia a mai renuntat la pretentii in momentul in care a vazut ca toata lumea fuge cand afla ca acolo au fost savarsite trei crime.
Brian Betts a cumparat casa in 2003, fara sa stie ca inainte cu un an in ea au fost ucisi fostul proprietar, Greg Russell, si fiica lui.
Pentru om – creatură vizuală prin excelenţă, de vreme ce 80% dintre informaţiile noastre despre lume le primim prin ochi - pierderea vederii reprezintă un handicap enorm. Şi totuşi, spre lauda înţelepciunii naturii care ne-a creat, nu suntem atât de neajutoraţi cum părem, chiar atunci când văzul nu ne mai ajută. Se ştie deja că nevăzătorilor li se ascut alte simţuri – de pildă cel tactic - şi că dobândesc capacităţi care îi ajută să perceapă lumea înconjurătoare în moduri pe care cei care văd nici nu le pot înţelege. Dintre aceste noi „puteri”, poate cea mai uimitoare este cea a ecolocaţiei: capacitatea de orientare cu ajutorul ecoului produs de sunete, întocmai cum fac liliecii şi delfinii. Da, şi unii oameni pot face asta!
E drept, nu foarte mulţi nevăzători se orientează astfel, dar se pare că nu din cauza unei incapacităţi înnăscute, ci doar pentru că nu au învăţat cum să o facă. Odată învăţaţi, se pot descurca uimitor de bine; acestă capacitate poate fi aşadar, dobândită şi se perfecţionează prin exerciţiu, ca mai toate capacităţile noastre fizice.
E drept, nu foarte mulţi nevăzători se orientează astfel, dar se pare că nu din cauza unei incapacităţi înnăscute, ci doar pentru că nu au învăţat cum să o facă. Odată învăţaţi, se pot descurca uimitor de bine; acestă capacitate poate fi aşadar, dobândită şi se perfecţionează prin exerciţiu, ca mai toate capacităţile noastre fizice.
Principiul ecolocaţiei, larg folosit în domeniul tehnicii (radar sau sonar), este cunoscut şi în lumea vie: acest mod de orientare e folosit de numeroase animale - multe specii de lilieci şi delfini, câteva păsări şi un mic număr de mamifere din ordinul insectivorelor.
Asemenea animale emit unde sonore (adesea ultrasunete, cu o frecvenţă foarte înaltă, inaudibile pentru om) care se "ciocnesc" de obstacole şi se întorc spre emiţător; acesta le recepţionează cu ajutorul organelor specializate, iar creierul le analizează, extrăgând informaţii privind natura obstacolului, poziţia lui, iar în cazul unor obiecte în mişcare, chiar direcţia şi viteza deplasării.
La animale, acest simţ funcţionează cu o precizie extraordinară, rezultat al unei evoluţii adaptative întinse pe milioane de ani. Delfinii izbutesc, chiar în ape tulburi, în care vizibilitatea e redusă, nu doar să evite obstacolele, dar şi să prindă peştii cu care se hrănesc, iar liliecii insectivori - să se orienteze în întunericul nopţii sau al peşterilor şi să vâneze, în zbor, insecte minuscule, aflate şi ele în mişcare.
La animale, acest simţ funcţionează cu o precizie extraordinară, rezultat al unei evoluţii adaptative întinse pe milioane de ani. Delfinii izbutesc, chiar în ape tulburi, în care vizibilitatea e redusă, nu doar să evite obstacolele, dar şi să prindă peştii cu care se hrănesc, iar liliecii insectivori - să se orienteze în întunericul nopţii sau al peşterilor şi să vâneze, în zbor, insecte minuscule, aflate şi ele în mişcare.
Un simţ nou şi straniu
Tulburătoare este, însă, constatarea că, iată, acest fantastic simţ există şi la om. Pus în umbră de văz - simţul pe care îl folosesc predominant oamenii - el rămâne, cel mai adesea, neutilizat; şi totuşi, l-am păstrat, undeva în memoria biologică a corpului, într-o formă rudimentară, dar care poate fi dezvoltată şi adusă la un nivel remarcabil de performanţă, prin antrenament.
Unii nevăzători lovesc solul cu bastonul lor special, pentru a produce sunetele; alţii bat cu piciorul în pământ, iar alţii produc un zgomot specific - ca un pocnet - folosind limba şi cerul gurii. Urechea recepţionează ecoul, iar creierul îl analizează, rezultând un soi de "imagine auditivă" tridimensională a ceea ce se află în jur.
Faptul că unii nevăzători folosesc cu succes ecolocaţia este cunoscut din anii 1950, dar abia recent, acest mod de orientare - radarul în variantă umană - a început să fie studiat cu mijloace performante de investigare, iar rezultatele s-au dovedit absolut surprinzătoare.
Cercetările arată că, în cazul persoanelor care îşi pierd vederea, creierul trece printr-un proces de reorganizare, în urma căruia anumite regiuni ale scoarţei cerebrale pot căpăta funcţii noi.
Anul acesta, o echipă de specialişti de la Universitatea Western Ontario, Canada, a publicat rezultatele unui studiu realizat cu participarea a doi nevăzători: Daniel Kish, 43 de ani (care a orbit la vârsta de 13 ani, din cauza unui retinoblastom, o formă de cancer al ochiului) şi un alt bărbat în vârstă de 27 de ani, orb de la vârsta de 14 ani, ca urmare a unei afecţiuni numite atrofia nervului optic.
Ambii utilizează ecolocaţia - emiţând sunete, recepţionând ecoul produs de acestea şi procesând informaţia pentru a desluşi caracteristicile lumii din jur - cu o precizie care i-a uluit pe oamenii de ştiinţă.
Ei pot spune dacă în faţa lor se află un zid sau un tufiş, o maşină sau un stâlp de iluminat. Pot spune dacă obiectul e plat sau bombat şi îşi dau seama în ce fel se mişcă un obiect prin faţa lor. Daniel Kish, unul dintre cei mai cunoscuţi nevăzători posesori ai acestei capacităţi, care foloseşte ecolocaţia de peste 25 de ani, poate localiza un obiect cu o acurateţe incredibilă, cu o eroare nu mai mare de trei grade.
Daniel Kish a învăţat singur această metodă, iar tânărul de 27 de ani este elevul său - unul dintre numeroşii nevăzători pe care Kish i-a învăţat să utilizeze ecolocaţia pentru a se orienta. Mulţi dintre cei instruiţi de el ajung la un asemenea grad de performanţă, încât pot merge cu bicicleta, pot face excursii, pot "naviga" fără probleme prin fluviul de oameni de pe o stradă aglomerată, percepând lumea din jur cu o exactitate care aminteşte, într-adevăr, de recordurile liliecilor.Văz sau auz?
În încercarea de a înţelege procesul, oamenii de ştiinţă de la Universitatea Western Ontario au apelat la rezonanţa magnetică funcţională (fMRI), o metodă de scanare a creierului care permite urmărirea în direct a modului în care funcţionează diferite regiuni cerebrale. fMRI detectează modificarea consumului de oxigen al ţesutului nervos în diverse zone ale creierului, când acestea se activează ca urmare a implicării într-o anumită funcţie a organismului (de pildă, când o persoană priveşte o imagine, consumul de oxigen în aria vizuală a cortexului creşte; în cazul unei persoane care ascultă muzică, se activează aria auditivă etc.)
Ce arie a creierului se activează în cazul unui nevăzător care utilizează ecolocaţia? s-au întrebat cercetătorii. Cumva, se aşteptau ca aria auditivă să fie implicată în mod special, de vreme ce orientarea se baza pe emiterea şi recepţionarea de sunete.
Însă rezultatele investigaţiei fMRI au fost altele decât cele aşteptate: aria auditivă n-a fost "impresionată" în mod deosebit - ecoul sunetelor emise nu a activat-o în alt mod decât ar fi făcut-o orice alte sunete.
În schimb - surpriză! - aria cerebrală care a manifestat cea mai intensă activitate a fost cea vizuală. Da, cortexul vizual, acela unde are loc "traducerea" informaţiilor primite de la nervii optici şi unde se formează imaginile, în cazul oamenilor văzători, tot acela este implicat şi în orientarea cu ajutorul ecolocaţiei la cei atinşi de orbire, în ciuda faptului că aceştia nu pot percepe imagini pe calea obişnuită - prin analizatorul vizual.
Pentru comparaţie, la studiu au luat parte şi doi subiecţi văzători (şi care nu foloseau ecolocaţia pentru a se orienta), dar care au fost puşi să asculte ecoul sunetelor emise de "ecolocatorii" nevăzători. În cazul acestor subiecţi cu vedere normală, analiza fMRI nu a evidenţiat nici o schimbare în activitatea cortexului vizual, atunci cînd auzeau ecoul sunetelor folosite pentru ecolocaţie.
Concluzia? Cortexul vizual poate funcţiona şi altfel decât în modul ştiut până acum, procesând informaţii de un tip diferit (nu doar pe cele vizuale), iar capacitatea de reorganizare a creierului este cu mult mai complexă decât se credea.
Sunt necesare studii aprofundate pentru a înţelege mai bine acest proces, dar acest studiu este - spune Stephen Arnott de la Institutul de Cercetări Rotman din Toronto - un prim pas în înţelegerea modului în care creierul dobândeşte această capacitate suprinzătoare, ce pare să combine văzul şi auzul într-un singur simţ nou şi extraordinar.
Tulburătoare este, însă, constatarea că, iată, acest fantastic simţ există şi la om. Pus în umbră de văz - simţul pe care îl folosesc predominant oamenii - el rămâne, cel mai adesea, neutilizat; şi totuşi, l-am păstrat, undeva în memoria biologică a corpului, într-o formă rudimentară, dar care poate fi dezvoltată şi adusă la un nivel remarcabil de performanţă, prin antrenament.
Unii nevăzători lovesc solul cu bastonul lor special, pentru a produce sunetele; alţii bat cu piciorul în pământ, iar alţii produc un zgomot specific - ca un pocnet - folosind limba şi cerul gurii. Urechea recepţionează ecoul, iar creierul îl analizează, rezultând un soi de "imagine auditivă" tridimensională a ceea ce se află în jur.
Faptul că unii nevăzători folosesc cu succes ecolocaţia este cunoscut din anii 1950, dar abia recent, acest mod de orientare - radarul în variantă umană - a început să fie studiat cu mijloace performante de investigare, iar rezultatele s-au dovedit absolut surprinzătoare.
Cercetările arată că, în cazul persoanelor care îşi pierd vederea, creierul trece printr-un proces de reorganizare, în urma căruia anumite regiuni ale scoarţei cerebrale pot căpăta funcţii noi.
Anul acesta, o echipă de specialişti de la Universitatea Western Ontario, Canada, a publicat rezultatele unui studiu realizat cu participarea a doi nevăzători: Daniel Kish, 43 de ani (care a orbit la vârsta de 13 ani, din cauza unui retinoblastom, o formă de cancer al ochiului) şi un alt bărbat în vârstă de 27 de ani, orb de la vârsta de 14 ani, ca urmare a unei afecţiuni numite atrofia nervului optic.
Ambii utilizează ecolocaţia - emiţând sunete, recepţionând ecoul produs de acestea şi procesând informaţia pentru a desluşi caracteristicile lumii din jur - cu o precizie care i-a uluit pe oamenii de ştiinţă.
Ei pot spune dacă în faţa lor se află un zid sau un tufiş, o maşină sau un stâlp de iluminat. Pot spune dacă obiectul e plat sau bombat şi îşi dau seama în ce fel se mişcă un obiect prin faţa lor. Daniel Kish, unul dintre cei mai cunoscuţi nevăzători posesori ai acestei capacităţi, care foloseşte ecolocaţia de peste 25 de ani, poate localiza un obiect cu o acurateţe incredibilă, cu o eroare nu mai mare de trei grade.
Daniel Kish a învăţat singur această metodă, iar tânărul de 27 de ani este elevul său - unul dintre numeroşii nevăzători pe care Kish i-a învăţat să utilizeze ecolocaţia pentru a se orienta. Mulţi dintre cei instruiţi de el ajung la un asemenea grad de performanţă, încât pot merge cu bicicleta, pot face excursii, pot "naviga" fără probleme prin fluviul de oameni de pe o stradă aglomerată, percepând lumea din jur cu o exactitate care aminteşte, într-adevăr, de recordurile liliecilor.Văz sau auz?
În încercarea de a înţelege procesul, oamenii de ştiinţă de la Universitatea Western Ontario au apelat la rezonanţa magnetică funcţională (fMRI), o metodă de scanare a creierului care permite urmărirea în direct a modului în care funcţionează diferite regiuni cerebrale. fMRI detectează modificarea consumului de oxigen al ţesutului nervos în diverse zone ale creierului, când acestea se activează ca urmare a implicării într-o anumită funcţie a organismului (de pildă, când o persoană priveşte o imagine, consumul de oxigen în aria vizuală a cortexului creşte; în cazul unei persoane care ascultă muzică, se activează aria auditivă etc.)
Ce arie a creierului se activează în cazul unui nevăzător care utilizează ecolocaţia? s-au întrebat cercetătorii. Cumva, se aşteptau ca aria auditivă să fie implicată în mod special, de vreme ce orientarea se baza pe emiterea şi recepţionarea de sunete.
Însă rezultatele investigaţiei fMRI au fost altele decât cele aşteptate: aria auditivă n-a fost "impresionată" în mod deosebit - ecoul sunetelor emise nu a activat-o în alt mod decât ar fi făcut-o orice alte sunete.
În schimb - surpriză! - aria cerebrală care a manifestat cea mai intensă activitate a fost cea vizuală. Da, cortexul vizual, acela unde are loc "traducerea" informaţiilor primite de la nervii optici şi unde se formează imaginile, în cazul oamenilor văzători, tot acela este implicat şi în orientarea cu ajutorul ecolocaţiei la cei atinşi de orbire, în ciuda faptului că aceştia nu pot percepe imagini pe calea obişnuită - prin analizatorul vizual.
Pentru comparaţie, la studiu au luat parte şi doi subiecţi văzători (şi care nu foloseau ecolocaţia pentru a se orienta), dar care au fost puşi să asculte ecoul sunetelor emise de "ecolocatorii" nevăzători. În cazul acestor subiecţi cu vedere normală, analiza fMRI nu a evidenţiat nici o schimbare în activitatea cortexului vizual, atunci cînd auzeau ecoul sunetelor folosite pentru ecolocaţie.
Concluzia? Cortexul vizual poate funcţiona şi altfel decât în modul ştiut până acum, procesând informaţii de un tip diferit (nu doar pe cele vizuale), iar capacitatea de reorganizare a creierului este cu mult mai complexă decât se credea.
Sunt necesare studii aprofundate pentru a înţelege mai bine acest proces, dar acest studiu este - spune Stephen Arnott de la Institutul de Cercetări Rotman din Toronto - un prim pas în înţelegerea modului în care creierul dobândeşte această capacitate suprinzătoare, ce pare să combine văzul şi auzul într-un singur simţ nou şi extraordinar.
Iar într-un mod mai general, studiul sugerează că omul are puteri nebănuite, un potenţial fantastic, capabil de acţiune, ţinut în rezervă pentru a fi activat atunci când "dotările" obişnuite nu mai funcţionează.
Oare ce capacităţi noi şi misterioase am mai putea dezvolta, cu antrenamentul potrivit, pornind de la zestrea biologică de bază, pe care, uneori, ignorăm că am primit-o în cursul evoluţiei şi am păstrat-o până astăzi?
De pe 15 noiembrie pana pe 10 decembrie, portalul nr. 1 de popularizare a stiintelor & calatorii din Romania, DESCOPERA.ro te-a provoacat, prin ultimul serial de anvergura din acest an - maratonul de articole “Descopera extraterestrii dintre noi” – sa iei pozitie fata de una dintre cele mai mari dileme ale secolului XXI: crezi ca suntem singuri in Univers? Crezi ca in infinitatea spatiului si a timpului nu au mai evoluat si nu traiesc si alte creaturi inteligente?
Urmatoarea poveste ne-a fost spusa, in urma cu 3 ani, de domnul Ion Hobana, scriitor, critic literar si - nu in ultimul rand - cel mai mare ufolog roman.
"O expresie a convingerii in existenta extraterestrilor o reprezinta Programul SETI (Search for Extra-Terrestrial Intelligences), continuatorul Proiectului Ozma, initiat in 1960 cu scopul de a detecta semnalele radio emise de catre ipoteticele fiinte rationale din afara sistemului nostru solar. Directorul Proiectului, astrofizicianul Frank D. Drake, il botezase astfel dupa numele feericei tari Oz, inchipuita de L. Frank Baum in 1900.
N-ar fi de mirare ca ideea Proiectului sa-i fi fost sugerata lui Drake de o intamplare neelucidata de la inceputul deceniului trei al secolului douazeci. In numarul sau din 2 septembrie 1921, New York Tribune publica aceasta stire: "J.C.H. Macbeth, managerul londonez al cunoscutei Marconi Wireless Company, Ltd., a declarat in fata mai multor sute de oameni, in timpul unui dejun la Rotary Club din New York, ca domnul Marconi crede ca a interceptat mesaje de pe Marte, in timpul unor recente experiente atmosferice de telegrafie fara fir, efectuate la bordul iahtului sau Electra, in Marea Mediterana. Dl Macbeth a adaugat ca domnul Marconi n-a putut sa dea nici o alta explicatie faptului ca, in timpul desfasurarii experientelor, a receptionat semnale magnetice pe lungimi de unda de 150.000 de metri, pe cand cea mai mare lungime de unda produsa astazi in lume este de 14.000 de metri. Regularitatea semnalelor elimina presupunerea ca undele s-ar fi putut datora unei perturbatii electrice. Semnalele erau ininteligibile, apartinand probabil unui cod, si unicul semnal recunoscut semana cu litera V din codul Marconi."
As fi putut sa elucidez chestiunea posibilei influente in martie 2001, cand l-am intalnit pe Frank Drake in San Marino, cu prilejul Simpozioanelor Mondiale avand ca teme, primul, frontierele bioastronomiei si ale SETI, iar al doilea, obiectele zburatoare neidentificate si fenomenele conexe.
Vedeta incontestabila a celui dintai, astrofizicianul american a surprins intreaga asistenta prin prezenta asidua la conferintele si dezbaterile consacrate OZN-urilor. O fericita intamplare a facut sa ne aflam alaturi la o masa de pranz. L-am intrebat cum se explica interesul lui pentru un subiect neagreat de cei mai multi dintre oamenii de stiinta. Mi-a raspuns, zambind, ca e vorba despre o mai veche preocupare:
- Am discutat cu colegul astronom J. Allen Hynek, pe vremea cand era consultant stiintific al Proiectului Blue Book. Am intreprins chiar cateva investigatii pe cont propriu...
- Cu ce rezultate?
- Pentru cazurile cele mai interesante, nu dispuneam de date suficiente.
- Si care este opinia dumneavoastra astazi?
- Pur si simplu ca, deocamdata, nu pot fi trase concluzii definitive.
- Iar in legatura cu extraterestrii?
Drake a zambit din nou:
- E imposibil ca undeva, acolo sus, sa nu existe!
- Am discutat cu colegul astronom J. Allen Hynek, pe vremea cand era consultant stiintific al Proiectului Blue Book. Am intreprins chiar cateva investigatii pe cont propriu...
- Cu ce rezultate?
- Pentru cazurile cele mai interesante, nu dispuneam de date suficiente.
- Si care este opinia dumneavoastra astazi?
- Pur si simplu ca, deocamdata, nu pot fi trase concluzii definitive.
- Iar in legatura cu extraterestrii?
Drake a zambit din nou:
- E imposibil ca undeva, acolo sus, sa nu existe!
Ne-am despartit sub semnul acestei credinte comune."
Fie ca exista, fie ca nu, extraterestrii au devenit unul dintre cele mai fierbinti subiecte ale mass-media contemporane. In ultimii zece ani, zilnic, suntem asaltati de zeci de marturii, dezvaluiri, imagini si videoclipuri de pe tot parcursul Pamantului, care pretind ca au surprins aparitia unui obiect zburator neidentificat sau o intalnire de gradul III. Chiar si una dintre cele mai conservatoare institutii de pe Terra, Biserica Catolica, admite posibilitatea existentei extraterestrilor. Evident, din pleiada de stiri despre extraterestri,foarte multe se dovedesc a fi false. Raman, totusi, cateva - iar numarul lor nu este mic - care ne lasa cu un imens semn de intrebare.
Asumandu-si riscul de a fi ridiculizati de public, multi oameni cu scaun la cap (piloti, ofiteri, politisti, profesori si chiar preoti), care nu au un motiv evident sa minta continua sa raporteze, an de an, aparitii OZN. Mai mult de atat, in ultimul timp, se inmultesc substantial acele cazuri OZN in care martorul aparitiei este un grup considerabil de oameni, nu o singura persoana. Nu in cele din urma, diverse servicii secrete au inceput sa-si declasifice dosarele OZN din urma cu 50 de ani: desi inca nu s-a produs acea dovada incontestabila a existentei extraterestrilor, aceste dosare au sporit misterul, relatand despre o multime de cazuri ramase efectiv fara nicio explicatie.
Despre toate acestea si despre multe altele, am vorbit in cadrul maratonului "Descopera extraterestrii dintre noi" - un serial care ti-a oferit, in egala masura, argumente pro si contra existentei extraterestrilor, un maraton a tratat, obiectiv si critic, o parte a celor mai controversate ipostaze ale cazuisticii OZN. De la prezumtive dovezi ale existentei extraterestrilor din cele mai vechi timpuri, pana la cele mai cunoscute incidente OZN din lume si din Romania, de la interviuri cu experti pana la dezvaluirea celor mai mari falsuri, maratonul "Descopera extraterestrii printre noi" te-a provoacat sa gandesti liber, sa lasi prejudecatile de o parte si sa-ti formulezi o opinie in privinta posibilei existente a extraterestrilor, in cunostiinta de cauza.
Sub semnul credintei comune a domnilor Hobana si Drake, incheiem si noi, dupa o luna de zile, maratonul de articole "Descopera extraterestrii dintre noi". Va invitam, in continuare, sa votati tema primului maraton din 2011 si sa revedeti episoadele serialului despre extraterestri, in cazul in care ati ratat unul dintre ele.
NU UITATI! Pe 13 decembrie, anuntam castigatorul super-laptop-ului extraterestru Alienware M11X, pus in concurs de eMag!
20 de oameni au murit din cauza unui sofer de autobuz din Venezuela. A condus cu viteza mare si a provocat un accident care a oferit imagini terifiante.
Si mai socante sunt imaginile filmate in morga, cu cele 20 de cadavre.
Pacienţii care rememorează amintirile neplăcute atunci când se află sub influenţa unui medicament intitulat metyrapone (Metopirone) nu mai trăiesc la fel de intens emoţiile negative asociate cu evenimentul rememorat, arată un studiu publicat în The Endocrine Society's Journal of Clinical Endocrinology & Metabolism. Studiul efectuat de o echipă de cercetători de la Universitatea din Montreal contrazice teoria conform căreia amintirile nu pot fi modificate odată ce au fost stocate în creier.
"Metyrapone este un medicament care reduce în mod semnificativ nivelul de cortisol, hormonul de stres ce este implicat în procesul de amintire", explică Marie-France Marin, conducătorul studiului. Manipularea nivelurilor de cortisol atunci când noile amintiri sunt formate în creier poate conduce la reducerea emoţiilor negative ce sunt asociate cu respectiva amintire. "Rezultatele arată că atunci când reducem nivelul de cortisol în momentul în care pacientul îşi aduce aminte de un eveniment neplăcut, putem modifica această amintire, reducând emoţiile negative asociate acesteia. Efectul se menţine pe termen lung", afirmă Dr. Sonia Lupien, unul dintre cercetătorii ce au luat parte la studiu.
La acest studiu au luat parte 33 de bărbaţi. În cadrul studiului, acestora li s-a povestit un caz ce conţine evenimente neutre şi negative. Trei zile mai târziu, voluntarii au fost împărţiţi în 3 grupuri: participanţii din primul grup au primit o doză de metyrapone, cei din al doilea grup au primit o doză dublă, iar bărbaţilor din cel de-al treilea grup li s-a dat o pilulă placebo. Apoi, li s-a cerut să îşi amintească întâmplarea ce le fusese povestită în prima zi. De asemenea, memoria le-a fost testată şi 4 zile mai târziu, odată ce medicamentul a ieşit din organismul lor. "Am descoperit că bărbaţii din grupul cu doză dublă de metyrapone aveau probleme în a-şi aminti aspectele negative ale cazului testat, dar nu aveau nicio dificultate în a relata evenimentele neutre. Spre surprinderea noastră, acest efect, în care amintirile experinţelor negative sunt afectate, s-a menţinut şi după ce nivelul de cortisol a revenit la normal", a explicat Marin.
Rezultatele acestei cercetări ar putea constitui o şansă pentru cei ce suferă de afecţiuni precum tulburarea de stres posttraumatică. "Această cercetare îi poate ajuta pe oameni să gestioneze evenimentele traumatice din viaţa lor, oferindu-le posibilitatea de a «suprascrie» partea emoţională asociată acestor amintiri în timpul terapiei", afirmă Marin. Un impediment ar putea fi faptul că metyrapone-ul nu se mai produce la nivel comercial. "Şi alte medicamente reduc nivelul cortisolului, iar alte studii asupra acestor compuşi ne vor permite să înţelegem mai bine mecanismele creierului ce sunt implicate în modularea evenimentelor negative", a conchis doctorul.
Internetul mobil de mare viteză ne va schimba cu totul viaţa, susţin furnizorii de servicii de telecomunicaţii. Tehnologia Long Term Evolution (LTE) constituie generaţia următoare a internetului mobil, aceasta permiţând viteze de până la 100 megabiţi pe secundă.
Într-o conferinţă de presă organizată la Bucureşti, compania Nokia Siemens Networks a prezentat soluţia proprie LTE, expunând câteva din beneficiile acestei tehnologii ultra-rapide.
Pentru a expune fiabilitatea şi viteza internetului mobil prin tehnologia LTE, au fost urmărite prin streaming, în acelaşi timp 4 clipuri video de înaltă definiţie. Fiecare clip a necesitat o lăţime de bandă de 10Mbps, în total atingând doar jumătate din vârful de bandă permis de LTE. Conform statisticilor prezentate de Nokia Siemens Networks, 13% din traficul total efectuat de utilizatorii internetului mobil la nivel mondial a fost pe Youtube.com, cel mai mare site de conţinut video din lume. Pentru a descărca un film artistic comprimat la capacitatea unui CD (700 mb) prin LTE, utilizatorii vor avea nevoie de doar un minut, conform demonstraţiei efectuate de NSN.
LTE va facilita accesul la Internetul în bandă largă în zonele rurale, deoarece operatorii pot atinge o acoperire similară cu cea a reţelelor GSM folosind staţiile de bază existente. Accesul la serviciile în bandă largă vor permite utilizări precum teleprezenţa în sistemul medical (ambulanţele ce oferă «tele-triaj», sistem prin care datele pacientului sunt transmise în timp real iar doctori specialişti comunică cu personalul de la distanţe largi, sunt deja testate în SUA), cât şi aplicaţii în cadrul educaţional (profesorii ar putea ţine lecţii virtuale accesibile şi elevilor situaţi la distanţe mari de şcoli).
Un alt exemplu oferit de specialiştii Nokia Siemens Networks a fost soluţia "mobile reporter", ce ar putea înlocui un întreg car de televiziune. Aceasta ar consta într-un «rucsac» special, conţinând un laptop conectat la internet mobil LTE printr-un modem USB, care transmite în timp real imaginile de înaltă rezoluţie filmate de reporterul ce-l poartă. Astfel, nu mai sunt necesare legăturile prin satelit, antenele sau tehnicienii care să opereze carul de transmisie.
Pentru a expune fiabilitatea şi viteza internetului mobil prin tehnologia LTE, au fost urmărite prin streaming, în acelaşi timp 4 clipuri video de înaltă definiţie. Fiecare clip a necesitat o lăţime de bandă de 10Mbps, în total atingând doar jumătate din vârful de bandă permis de LTE. Conform statisticilor prezentate de Nokia Siemens Networks, 13% din traficul total efectuat de utilizatorii internetului mobil la nivel mondial a fost pe Youtube.com, cel mai mare site de conţinut video din lume. Pentru a descărca un film artistic comprimat la capacitatea unui CD (700 mb) prin LTE, utilizatorii vor avea nevoie de doar un minut, conform demonstraţiei efectuate de NSN.
LTE va facilita accesul la Internetul în bandă largă în zonele rurale, deoarece operatorii pot atinge o acoperire similară cu cea a reţelelor GSM folosind staţiile de bază existente. Accesul la serviciile în bandă largă vor permite utilizări precum teleprezenţa în sistemul medical (ambulanţele ce oferă «tele-triaj», sistem prin care datele pacientului sunt transmise în timp real iar doctori specialişti comunică cu personalul de la distanţe largi, sunt deja testate în SUA), cât şi aplicaţii în cadrul educaţional (profesorii ar putea ţine lecţii virtuale accesibile şi elevilor situaţi la distanţe mari de şcoli).
Un alt exemplu oferit de specialiştii Nokia Siemens Networks a fost soluţia "mobile reporter", ce ar putea înlocui un întreg car de televiziune. Aceasta ar consta într-un «rucsac» special, conţinând un laptop conectat la internet mobil LTE printr-un modem USB, care transmite în timp real imaginile de înaltă rezoluţie filmate de reporterul ce-l poartă. Astfel, nu mai sunt necesare legăturile prin satelit, antenele sau tehnicienii care să opereze carul de transmisie.
Multe alte soluţii şi aplicaţii vor putea fi utilizate de utilizatorii români ai tehnologiei LTE. Se estimează că în 2015 românii vor deţine peste 7,5 milioane de laptop-uri şi PC-uri şi cele peste 26,7 milioane de telefoane mobile (dintre care aproximativ 7.5 milioane vor fi smartphone-uri). Nu este de neglijat nici rata rapidă de adopţie a dispozitivelor de tip tabletă, precum iPad 2, ce prezintă un real succes pe alte pieţe. Toate aceste noi dispozitive vor folosi aplicaţii ce vor solicita conexiuni de bandă înaltă, estimându-se că traficul la nivelul ţării noastre va atinge un volum de 13.221.544 terabiţi/an. În ceea ce priveşte traficul mobil de date, datele înregistrate până acum la nivel global arată că acesta s-a dublat la fiecare 2 ani, iar specialiştii aşteaptă ca acesta să crească într-un ritm accelerat.
"Pe fondul progresului înregistrat în ceea ce priveşte dispozitivele, reţelele şi noile servicii, utilizarea benzii largi mobile a explodat şi a transformat obiceiurile şi aşteptările utilizatorilor. Aceştia încep să se bazeze pe aplicaţii şi servicii mai sofisticate decât simplele aplicaţii de e-mail şi navigare pe internet. LTE oferă o mai mare eficienţă a reţelelor, o utilizare optimizată a spectrului şi viteze impresionante", a explicat Dragoş Chivu, Country Director Nokia Siemens Networks pentru România.
Prima reţea de tip LTE a fost inaugurată în Suedia, la finalul lui 2009. În ceea ce priveşte România, Cătălin Marinescu, preşedinte al ANCOM a prezentat paşii ce urmează efectuaţi: la începutul lui 2012 se estimează că va avea loc licitaţia pentru alocarea spectrului. Dacă în primul semestru vor fi alocate licenţele, începutul lui 2013 pare a fi un orizont realist în ceea ce priveşte apariţia tehnologiei pe piaţă. Conform estimărilor Nokia Siemens Networks, în anul 2015 peste 500.000 de români vor folosi servicii de bandă înaltă LTE.
"Pe fondul progresului înregistrat în ceea ce priveşte dispozitivele, reţelele şi noile servicii, utilizarea benzii largi mobile a explodat şi a transformat obiceiurile şi aşteptările utilizatorilor. Aceştia încep să se bazeze pe aplicaţii şi servicii mai sofisticate decât simplele aplicaţii de e-mail şi navigare pe internet. LTE oferă o mai mare eficienţă a reţelelor, o utilizare optimizată a spectrului şi viteze impresionante", a explicat Dragoş Chivu, Country Director Nokia Siemens Networks pentru România.
Prima reţea de tip LTE a fost inaugurată în Suedia, la finalul lui 2009. În ceea ce priveşte România, Cătălin Marinescu, preşedinte al ANCOM a prezentat paşii ce urmează efectuaţi: la începutul lui 2012 se estimează că va avea loc licitaţia pentru alocarea spectrului. Dacă în primul semestru vor fi alocate licenţele, începutul lui 2013 pare a fi un orizont realist în ceea ce priveşte apariţia tehnologiei pe piaţă. Conform estimărilor Nokia Siemens Networks, în anul 2015 peste 500.000 de români vor folosi servicii de bandă înaltă LTE.
Atunci cand sunt isi inchid telefoanele mobile, renunta la navigarea pe internet si sting televizorul, multe persoane prezinta simptome similare celor intalnite la fumatorii sau toxicomanii care incearca “sa se lase” brusc.
"Sindromul privarii de informatie", cum a fost numita tulburarea, reflecta gradul de dependenta la care au ajuns aceste persoane, reprezentand asa-numita "generatie internet"; lipsirea de conexiunea permanenta cu lumea, prin intermediul tehnologiilor moderne ale comunicatiilor, duce la aparitia unor simptome de sevraj, tipice acelora care incerca sa renunte la o dependenta.
Oamenii de stiinta care au investigat fenomenul, in cadrul unui experiment international denumit Unplugged, au observat nu numai simptome psihologice, ci si unele fizice.
La experiment au participat studenti de la 12 universitati din intreaga lume.
La experiment au participat studenti de la 12 universitati din intreaga lume.
Participantii au petrecut 24 de ore fara a avea acces la computer, telefon mobil, iPod, televizor, radio, chiar si la ziare; li s-a permis sa foloseasca doar telefonul fix si sa lectureze carti.
Totodata, li s-a cerut sa tina cate un jurnal in care sa-si descrie trairile.
Totodata, li s-a cerut sa tina cate un jurnal in care sa-si descrie trairile.
Inregistrarile din jurnale arata ca multi dintre ei s-au simtit izolati, anxiosi, nelinistiti si nervosi. Interesant, un mare numar dintre acestia au relatat ca lucrul care le lipsea cel mai mult era muzica si ca se simteau tulburati de linistea din jurul lor.
In acelasi timp, s-a constatat ca oamenii, sunt, totusi, capabili, sa dezvolte comportamente compensatorii: lipsiti de computer, telefon mobil si televizor, studentii au iesit sa se plimbe sau sa-si viziteze prietenii.
Experimentul a arata cat de dependenti de tehnologie sunt tinerii din societatea de tip occidental; multi dintre participanti au folosit ei insisi, in mod repetat, cuvantul dependenta si au asemanat experienta cu cea a regimului alimentar ori a renuntarii la fumat sau la droguri.
Daiacii - Ultimii vânători de capete
Adânc, pierdute prin junglele impenetrabile din Borneo, trăiesc triburile ultimilor vânători de capete. Temuţi, interesanţi, fascinanţi, admiraţi, ostracizaţi, manipulaţi, reprezentanţii din prezent ai daiacilor inspiră multora teamă. Şi nu fără temei. Mulţi dintre cei care nu i-au luat în serios, i-au jignit, atacat sau au încercat să le fure pământurile au sfîrşit decapitaţi. O incursiune în lumea lor arhaică poate fi considerată, fără doar şi poate, şi o plonjare în hăurile subconştientului nostru. La urma urmei, chiar aşa moderni şi civilizaţi cum ne pretindem, de câte ori nu am vrut să-i luăm capul - la propriu - cuiva, din zeci de motive, absurde sau nu? Spre deosebire de noi, ei chiar acţionează...
Pădurea interzisă
Istoria relaţiilor dintre "omul alb" (fie el american sau european) - cuceritor, colonizator, imperialist, jefuitor de resurse şi bogăţii - şi populaţiile băştinaşe, cu care a interacţionat în timp istoric şi spaţiu geografic, se rezumă la o reţetă simplă, cu mici variaţiuni pe aceeaşi temă. Aproape pretutindeni, băştinaşii au fost înfrânţi, umiliţi, jefuiţi şi, în cele din urmă, depersonalizaţi în urma contactului "civilizator" cu omul alb.
Decalajul tehnologic dintre civilizaţii a fost prea mare şi a avut un cuvânt hotărâtor, concretizat cel mai adesea sub forma armelor de foc, care au înclinat, de cele mai multe ori, balanţa în favoarea invadatorilor albi.
Cu mici excepţii care confirmă regula (materializate în rezistenţa armată dusă de zuluşi, de triburile afgane ori de apaşii, sioux-ii şi alte triburi nord-americane) populaţiile indigene au căzut victime curentului colonial. O notă distinctă în acest peisaj sumbru este reprezentată de violenţa şi cruzimea populaţiilor din arhipelagurile indo-malaez şi cel filipinez. Culturi relativ asemănătoare, cu un pronunţat iz războinic, aceste populaţii umane se înscriu perfect în termenul de "culturi ale puterii", emis de celebrul istoric şi cercetător român, Mircea Eliade.
Printre sutele de naţiuni, populaţii şi triburi din zonele amintite, una iese în evidenţă datorită ferocităţii de care dă dovadă în luptă şi mai ales prin sinistrul obicei al colecţionării capetelor duşmanilor, chiar şi în zilele noastre.
Este vorba de daiacii din marea insulă Borneo, sau Kalimantan, cum mai este numită.
Antropologii şi etnologii au reuşit, până în prezent, să identifice şi să catalogheze circa 200 de triburi care trăiesc în zonele cele mai sălbatice şi de nepătruns din partea centrală a Insulei Borneo. Din punct de vedere administrativ-politic, triburile daiacilor populează regiuni din teritorii ce aparţin statelor Indoneziei, Malaeziei, precum şi sultanatului Brunei.
Evident, această situaţie nu-i deranjează prea mult pe vajnicii daiaci, care se perindă prin junglă fără să ţinăcont de graniţele şi aşa insesizabile din pădurea luxuriantă.
Coincidenţă sau nu, daiacii trăiesc în mijlocul celei mai vechi păduri umede din lume, jungla de aici find mai bătrână chiar decât imensa selvă amazoniană.
Aici, printre plante şi animale unice, se estimează că trăiesc între 2-4 milioane de daiaci. Nimeni nu cunoaşte cu exactitate numărul lor. Nimeni nu a avut niciodată interesul sau curajul de a-i număra...
Datele istorice ne spun că daiacii fac parte dintr-o cultură foarte veche. Evidenţele arheologice sugerează că strămoşii lor s-au stabilit în marea insulă Borneo acum peste
3.000 de ani, cu tot cu macabrul obicei al colecţionării de capete omeneşti. Obicei alimentat, fără doar şi poate, de introducerea metalurgiei în insulă, fenomen petrecut acum 2.450 de ani şi ocazie cu care daiacii au descoperit, cu bucurie, că o sabie-macetă din metal retează un cap mult mai eficient decât un obiect similar din obsidian, folosit cu sârguinţă de strămoşii lor.
Dintre cele circa 200 de triburi şi subgrupuri etnice, cele mai cunoscute sunt grupările Bakumpai, Kapuas, Ahe, Jagoi, Kutais, Baritos, Ngajus, Kayan şi Iban.
Pe scena istoriei mari, au apărut de abia în secolul al XIX-lea, când triburile Iban s-au evidenţiat prin cruzimea neobişnuită cu care atacau populaţiile de pescari locale şi mai apoi centrele comerciale deschise de olandezi.
Cei care aveau să facă cunoştinţă, în cel mai serios mod posibil, cu macetele daiacilor au fost japonezii. Fără să se sinchisească de renumele de spadasini ai niponilor, daiacii i-au vânat şi măcelărit prin jungla deasă ca pe nişte simple animale. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, trupele armate japoneze au ocupat insula daiacilor şi i-au tratat foarte rău pe băştinaşi. În special daiacii din ţinutul Kapit au avut de suferit din cauza cruzimii şi crimelor de război comise de soldaţii japonezi. Bărbaţii daiaci erau împuşcati ori de câte ori erau surprinşi, iar femeile lor erau răpite şi violate de către invadatorii veniţi din Ţara Soarelui Răsare. În faţa unor asemenea atrocităţi, daiacii s-au aliat cu forţele armate americane şi australiene, susţinându-i pe Aliaţi în războiul cu Japonia aşa cum ştiau ei mai bine - tăind pe bandă capete de japonezi. Armata tribală înarmată cu suliţe, sarbacane şi nelipsitele Dayak Parang, Parang Ilang sau Mandau Parang, săbiile şi macetele concepute de daiaci special pentru retezarea cât mai uşoară a unui cap omenesc, a declanşat gherila în junglă.
Până la sfârşitul războiului, peste 1.500 de soldaţi şi ofiţeri niponi au sfârşit scurtaţi de cap sau torturaţi până la moarte de răzbunătorii daiaci.
Cu parang-ul prin Borneo
În mod tradiţional, ziua unui războinic daiac se scurge între partide de vânătoare, pescuit şi antrenament de luptă destinat perfecţionării mânuirii armelor tradiţionale.
Agricultura a fost introdusă recent şi constă în principal în cultivarea orezului. De agricultură se ocupă îndeosebi femeile şi copii. În rest, atotputernica şi încă venerata Hutan (jungla) oferă carne de vânat, peşte şi diverse fructe locale. Terenurile cultivate iscă în prezent neînţelegeri între autorităţi şi daiaci, primele dorind să cultive palmieri de ulei pe terenurile vânătorilor din junglă.
Cultura daiacilor se bazează pe Adat, un concept străvechi care dictează că pământurile aparţin doar etnicilor daiaci, la fel şi roadele sale.
Religia lor este denumită Kaharingan, fiind un cult de sorginte şamanică, concretizată într-o formă de animism local. Legile indoneziene consideră Kaharingan-ul drept o formă de hinduism, cu toate că această caracterizare, evident greşită, nu acoperă bogăţia, varietatea şi mai ales sensurile mitologiei, învăţăturilor şi religiei daiacilor.
Practicile religioase din Kaharingan diferă sensibil de la trib la trib, dar în ele se regăseşte figura omniprezentă a şamanilor, maeştri ai transei extatice şi călătoriilor între lumi. Ritualurile mortuare sunt extrem de elaborate, mai ales în momentul în care un nobil Kamang moare.
La începutul secolului al XIX-lea, o parte dintre daiaci s-au convertit la Islam, iar creştinismul a fost introdus în insulă de misionarii europeni şi americani. Astăzi, circa 90% dintre daiaci se declară creştini, iar restul musulmani sau Kaharingan. Cu toate acestea, creştinismul este mai mult formal, daiacii rămânând, în interiorul lor, devotaţi practicilor şamanice şi tradiţiilor strămoşilor.
Succesiunea în societatea daiacilor se bazează pe ambele linii, maternă şi paternă. Societatea tribală daiacă este foarte egalitaristă, bărbaţii şi femeile având statut similar şi aceleaşi drepturi asupra proprietăţii. Cu toate acestea, puterea politică se menţine totuşi pe linie patriarhală.
Probabil cel mai frapant aspect din aşezările daiacilor este constituit de aşa-numitele Case Lungi. O Casă Lungă este centrul şi inima satului vânătorilor de capete. Este o structură de locuit alcătuită din lemn, aşezată pe piloni şi care poate atinge lungimi de sute de metri, fiind amplasată, de obicei, pe malurile cursurilor de apă. Tot tribul locuieşte la comun în Casa Lungă, care are bucătării, locuinţe separate şi chiar loc de joacă amenajatspecial pentru cei mici. Casa unei singure familii este alcătuită dintr-o încăpere separată, despărţită de o singură uşă. Cu alte cuvinte, dacă o Casă Lungă are 158 de uşi, atunci ea este locuită de 158 familii de daiaci.
Decapitarea - între oroare, semnificaţii şi simbolism
În toate culturile umane străvechi, decapitarea a fost şi este considerată un subiect sensibil, plin de groază, dar fascinant şi interesant prin complexitatea credinţelor şi tradiţiilor care îl înconjoară.
Pe scurt, dacă cei vechi credeau că inima este centrul emoţiilor şi sentimentelor, atunci capul este sediul spiritului, al identităţii şi puterii.
Tăiere rituală a capetelor inamicilor a cosntituit, în trecut, o practică frecventă pe tot globul. A fost întâlnită îndeosebi în regiuni din India, China, precum şi în Orientul Mijlociu şi cel Apropiat, Japonia, Amazonia, Myanmar, Nigeria, Melanezia, Micronezia. Sciţii şi celţii erau mari admiratori ai acestei metode de execuţie. Decapitarea a fost des întâlnită şi în Balcanii secolului al XIX-lea, îndeosebi la albanezi şi greci.
Decapitarea este o moarte cumplită, şi impresionantă ca "spectacol" vizual, chiar dacă provoacă mult mai puţină durere şi suferinţă fizică comparativ cu alte metode precum tragerea în ţeapă, fierberea de viu, tăierea pe jumătate, ruperea în bucăţi prin intermediul animalelor de povară sau alte modalităţi atroce de execuţie, "brevetate" de fiinţa umană în negurile istoriei ei.
Simbolismul decapitării se contopeşte, deseori, cu sfera religiosului, amintind aici execuţia Sfântului Ioan Botezătorul sau imaginea izbitoare a lui Chinnamasta, cea de-a şasea mare Putere Cosmică, una dintre cele 10 manifestări divine a lui Shakti din religia hindusă. Imaginea tradiţională a zeiţei Chinnamasta, cu capul retezat aşezat într-una din mâini, dar cu trupul vertical, semnifică conceptul de sacrificiu şi renaştere a Creaţiei, alături de retezarea percepţiilor false, a egoismului şi ignoranţei. Capacitatea zeiţei de a rămâne în viaţă chiar dacă este decapitată este un atribut în plus al naturii divine a acesteia, fiind asociată şi cu trezirea energiei Kundalini.
În lumea războnicilor de pe toate meridianele, tăierea capului duşmanului are motivaţii, simboluri sociale şi funcţiuni extrem de diverse.
Prima valenţă a decapitării a fost una strict ceremonială şi făcea parte dintr-un proces deosebit de important care viza, într-un final, structurarea, reîntărirea legăturilor inter-umane şi apărarea ierarhiilor şi relaţiilor dintre comunităţi şi individ.
Pentru războinicul care săvârşea fapta, aceasta consta în mortificarea sigură a inamicului, un act ultimativ de violenţă rituală codificată, re-estabilirea echilibrului cosmic şi, nu în ultimul rând, o dovadă evidentă de bărbăţie şi prestigiu auto-asumat.
Vânătoarea de capete a fost - şi încă este - cea mai importantă activitate din cultura daiacilor. Aici a existat de milenii obiceiul raidurilor asupra triburilor vecine, în scop declarat de a colecţiona capetele care aveau să orneze, mai apoi, locuinţele celor mai bravi războinici. Autorităţile olandeze au zeci de rapoarte în care descriu detaliat petrecerile daiace, în care erau expuse cu mândrie ultimele capete retezate, alături de cele mai vechi şi bine conservate "trofee", lăsate moştenire de bunici şi străbunici.
Războinii daiaci "recoltau" în principal capete de la duşmanii căzuţi în luptă, răniţi sau capturaţi vii. Evidenţele cercetătorilor susţin că daiacii căutau întotdeauna capete de bărbaţi adulţi, codul nescris al junglei oprindu-i să sacrifice femei, copii sau bătrâni. Au fost înregistrate şi unele situaţii aflate la limita dintre hilar şi tragic, când unii prizonieri au fost cruţaţi pe motiv că aveau capete "urâte" sau "imperfecte" după standardele daiace în privinţa trofeelor umane.
O altă metodă de a face rost de capete era aceea de a se strecurau neauziţi şi nevăzuţi (cum numai nişte oameni ai junglei pot să o facă) lângă victime, după care acestea erau ucise cu o mică săgeată otrăvită suflată din sarbacană. Imediat, daiacul înarmat cu maceta mandau reteza capul ghinionistului.
Arma principală este o sabie tip macetă, cu o lamă grea şi curbată, detalii care maximizează efectul acţiunii de lovire şi retezare. Mânerul este foarte ergonomic, fiind lucrat tradiţional din lemn sau os şi ornat cu pene, pietre sau colţi şi gheare de animale.
Lama este compusă dintr-un "miez" de fier, cu duritate scăzută, maleabil, dar care este ideal pentru a suporta şocuri mecanice. Peste acesta se aplică un oţel mai dur, din care este făurită muchia tăietoare a armei. Mandau este relativ scurt, comparat cu o sabie clasică, fapt care ajută mânuirea sa în spaţii înguste, cum sunt cele din inima pădurii ecuatoriale.
Designul acestei arme primitive, dar atât de eficiente, a fost gândit pentru a uşura foarte mult actul scoaterii din teacă, urmat de retezarea imediată, cele două acţiuni trebuind să devină aproape concomitente.
Soarta capului tăiat este invariabilă. Grotescului trofeu i se scoate creierul - care este dat ulterior la câini, animale foarte îndrăgite de daiaci - după care capul este afumat la foc mocnit, făcut din diverse plante din junglă cu proprietăţi speciale. În urma acestui tratament, capul nu mai este supus acţiunii naturale de descompunere. Astfel "preparat" ajunge să se păstreze fără probleme pentru mari perioade de timp.
Destinaţia finală este altarul nelipsit din fiecare încăpere, unde sunt aşezate capetele colecţionate în generaţii de strămoşi
Ilarie Mitrea, un român printre vânătorii de capete
Nu putem aduce în discuţie cultura războinică a daiacilor fără a aduce un omagiu memoriei celui care a fost Hilarie (Ilarie) Mitrea, primul alb care a stabilit contacte paşnice cu daiacii, medicul român ajungând să fie adoptat cu entuziasm de triburile celor mai temuţi vânători de capete.
Ilarie Mitrea (1842-1904), de profesie medic, născut la Răşinari, judeţul Sibiu, fiu de ciobani veniţi din Apuseni, a fost angajat de coroana olandeză şi trimis să exploreze câteva regiuni din Borneo. Aşa a ajuns românul nostru să intre în contact cu temuţii daiaci, în teritoriile cărora niciun oficial olandez nu avusese curajul să se aventureze. Cunoştinţele medicale solide, precum şi firea sa, l-au ajutat pe Ilarie Mitrea în relaţiile lui cu daiacii: a reuşit nu doar să fie acceptat, ci chiar s-a împrietenit cu temuţii tăietori de capete.
Român adevărat, cu inimă mare, Ilarie a ajutat şi băştinaşii din insulele Sumatra şi Celebes. În anul 1887, demersurile sale l-au făcut pe guvernatorul de atunci al Indiilor Olandeze să emită un ordin care le interzicea civililor şi militarilor olandezi să tragă cu puşca în băştinaşi, din simplă distracţie şi plictiseală.
Înapoiat printre daiaci, Ilarie le-a tratat acestora - gratis - copii de diverse boli, câştigând astfel inimile temuţilor războinici.
La plecarea sa din insulă, doctorul Mitrea a fost ajutat de daiaci să colecţioneze plante şi numeroase animale rare, ce alcătuiesc o colecţie adăpostită astăzi la Muzeul Grigore Antipa din Bucureşti. La plecare, războinicii i-au dăruit exploratorului ardelean două săbii tradiţionale, faimoasele dayak parang - un gest ce denotă multă consideraţie. Săbiile originale, care au tăiat, fără doar şi poate, câteva capete pe parcursul carierei lor, înainte de a intra în posesia românului, sunt păstrate în colecţiile aceluiaşi muzeu bucureştean.
Partidul, politica, secolul XXI, şi atacurile inter-etnice
Daiacii zilelor noastre nu au rămas străini de ispita politicii. Încă din anii 1930-1940, au intrat pe scenele politice ale Indoneziei şi Malaeziei, reprezentaţi de Partidul Unităţii Daiacilor, sau Parti Persatuan Dayak, în limba bahasa indoneziană.
Problemele grave au apărut odată cu explozia demografică din anii 1960-1970, când tot mai mulţi indonezieni în căutare de pământuri au migrat în Borneo. Fostul preşedinte Suharto este cel care a încurajat migraţia spre Borneo a locuitorilor din insulele învecinate, Madura şi Java.
Jurnalistul britanic Jonathan Head, care a realizat în anul 2001 un documentar despre daiaci pentru postul BBC, a descoperit că aceştia nu aveau probleme cu musulmanii sau cu etnicii chinezi, ura lor fiind îndreptată împotriva coloniştilor veniţi din Madura.
Explozia s-a declanşat în anul 1999, când daiacii au pornit un război inter-etnic cu madurezii. Circa 3.000 de madurezi şi-au pierdut capetele, la propriu, restul populaţiei fiind nevoită să se refugieze pe insula de pe care venise.
Reportajul făcut de jurnalistul britanic Alex Spillius în anul 2001 este mai mult decât edificator.
"În curtea unei căpetenii daiace, o duzină de războinici fumează liniştiţi, depănându-şi amintirile.
Un tânăr războinic în vârstă de 21 ani se confesează mândru:
- M-am simţit atât de puternic şi curajos! Am tăiat multe capete. Unii dintre ei încă trăiau. Am simţit puterea cum îmi curge în sânge. Timp de 7 zile, nu am putut să dorm şi să mănânc.
În prima luptă, madurezii au aruncat grenade spre noi, dar niciunul dintre vitejii noştri nu a fost rănit. Apoi a fost rândul nostru să atacăm. Întâi înjunghiam, apoi tăiam capetele. Nici măcar nu ştiu câţi am ucis, cred că erau cel puţin 10. Tata a omorât mai mulţi, dar eu am doar 21 ani", îşi încheie modest confesiunea tânărul daiac.
Spre groaza jurnaliştilor străini, cazaţi la Hotelul Rama, deţinut de o familie de daiaci, în seara următoare conflictului, holul hotelului era ticsit de capetele proaspăt tăiate ale madurezilor.
"Le-am adus pentru voi, credeam că vreţi să vă fotografiaţi cu ele. Le luam oricum să le ducem la afumătoare" s-a scuzat, umilă, gazda în faţa jurnaliştilor oripilaţi.
Un alt afacerist daiac explică mândru:
"Conducem cu 478 la 0, madurezii nu ne-au ucis niciun om. Cei care au scăpat fug acum spre insula lor. Eu nu am strâns niciun cap pe care să-l îngrop mai apoi lângă strămoşi, pentru ca spiritele câinilor de madurezi să fie sclavii spiritelor strămoşilor noştri. Unii dintre noi au luat câte capete puteau duce în spate, dar mie mi s-au părut prea grele".
